Probabil ați auzit teoria conform căreia un copil învață cel mai bine, dacă este croită lecția pe preferințele lui senzoriale. Adică, auditive, vizuale sau tactile. Plecând de la această premiză, s-au dezvoltat metode, aplicații, tehnici, teste și tot așa. Profesorii sunt ghidați să recunoască elevii dintr-o anumită categorie și să se raporteze la stilul lor individual. Teoria a fost asimilată ca având bază științifică, dar recent am citit un aticol care pune serios la îndoială teoria bazându-se pe numeroase analize și m-a trezit puțin din inerție.

Dar ce sunt aceste stiluri sau strategii de învățare?

Stilurile de învățare sunt folosite pentru a descrie modul în care copiii acumulează informații, filtrează, interpretează, organizează, trag concluzii despre și inmagazinează informația pentru a folosi pe viitor. Așa cum sunt descrise în VARK (unul dintre cele mai populare nomenclatoare), acestea pot fi: vizual, auditiv si kinestezic (tactil). Teoria susține că cei care fac parte din categoria vizuală înțeleg mai bine văzând informația scrisă, văzând demonstrațiile sau reprezentarea grafică a unor concepte. Pe când, pentru audivi funcționează mai bine să asculte informația, iar kinestezicii acumulează mai ușor dacă pot include în procesul de învățare mișcări ale corpului. Există teste pentru a vedea dacă ai înclinații serioase într-o anumită direcție sau ți-este indiferent.

Există peste 70 de scheme despre stilurile de învățare, majoritatea susținute de a o industrie înfloritoare devotată publicării a numeroase teste despre identificarea stilului propriu și a unor ghiduri pentru adaptatea lor la procesul educațional. De asemenea, subiectul este susținut prin numeroase ateliere pentru profesori și educatori. Mesajul primit de instructori este că pentru optimizarea procesului de învățare este nevoie să facă o diagnoză a stilului personal de învățare și să croiască procesul în concordanță.

Dar funcționează oare?

Teoria este deja parte din mentalul colectiv. Adică o luăm de bună și nu o mai punem la îndoială. Toată lumea susține că așa stau lucrurile, deci așa trebuie că stau. Dar, nu. În ciuda popularității categoriilor VARK, este important să știm că nu există ncio dovadă care să susțină ideea că activitățile potrivite unui anumit stil de învățare îmbunătățesc învățarea. Și nu este cazul unei absențe a dovezilor, ci o dovadă a absenței. Simplu spus, ani la rândul, specialiștii au încercat să facă unele conexiunii prin sute de analize, dar n-au avut succes.

În 2009, Psychological Science in the Public Interest/Institutul Științelor Psihologice în Interesul Public a angajat specialiștii Harold Pashler, Mark McDaniel, Doug Rohrer and Robert Bjork pentru a evalua studiile prividind stilurile de învățare, cu scopul de a scoate la iveală dovezile credibile privind utilitatea continuării folosirii stilurilor de învățare în educație. Au ajuns la o concluzie uimitoare: “Cu toate că s-a scris enorm despre stilurile de învățare, nu a fost găsită absolut nicio dovadă care să susțină faptul că educația este mai eficientă dacă se potrivește preferințelor senzoriale ale învățăcelului”.

Dar de ce-i așa populară teoria?

Pashler și colegii de studiu nu pot explica popularitatea acestui concept, decât prin industria înfloritoare adiacentă fenomenului. În primul rând, oamenilor le place să se identifice ca aparținând unui stil sau altuia. Mai mult, categoriile ajută la ordonarea mediului social și oferă căi ușoare de a ne înțelege unii pe ceilalți. De asemenea, această abordare revelează ideea că elevii ar trebui recunoscuți drept “indivizi unici” sau, mai precis, diferențele dintre elevi ar trebui evidențiate, să nu mai fie adresate lecțiile unui grup omogen cu o față uniformă. Mai departe, existența unor stiluri diferite conduce spre faptul că toți copiii au potențialul de a învăța eficient și ușor, cu condiția ca informația să fie croită pe stilulul lor individual de învățare.

Probabil mai sunt și alte motive pentru care abordarea educațională a stilurilor de învățare este atât de larg răspândită. Specialiștii suspectează ca ar putea fi pentru că au ceva în comun cu conceptul de metacogniție, procesul de gândire despre gândirea unui individ sau conform dicționarului, cunoașterea despre cunoaștere, reflecție și demers asupra modului de produce a cunoașterii, cunoștințe și experiențe de autoreglare sau gestiune a proceselor mentale. De exemplu, ghidând elevii să descrie ce strategie de studiu a funcționat pentru ei la examenele precedente și ce nu a funcționat îi poate sprijini să-și îmbunătățească calitatea studiului la examenul viitor. Integrarea activităților metacognitive în programa de studiu, spre deosebire de stilurile de învățare, poate crește calitatea educației. Iar această concluzie este susținută științific.

Și acum ce facem? Uităm de ele?

Unele capete luminate susțin că este cazul să renunțăm la acest mod de a croi procesul de învățare, dacă ne-am dat seama că nu funcționează. Creierul nu funcționează așa de diferit de la un individ la altul, așa cum ne place să credem. Ca atare, ar fi o greşeală să credem că elevii îşi vor aminti mai bine informaţiile predate pe baza clasificării arbitrare în trei categorii a acestora.

Dar aceste diferite abordări despre învățare pot fi utile, dar nu raportate la cel care învață, ci mai degrabă la subiectul ce-i necesar să fie predat. Practic, sunt anumite materii care pot fi abordate mai eficient printr-un anumit stil. Cu alte cuvinte, în lecțiile de anatomie pot fi incluse activități kinestezice (tactile), cititul și scrisul în literatură, activități vizuale la geografie. Aș zice că aici nu-i nimic nou.

 

Articolul pe baza căruia m-am documentat citează ca surse de informare:

This Post Has 16 Comments

  1. vavaly

    foarte bun articolul si surprinzatoare concluziile. dar eu cred totusi ca fiecare stil de invatare ar trebui abordat in cadrul metodelor de predare.
    adica sa te adresezi fiecarui elev in parte este imposibil, dar sa folosesti toate mijloacele este accesibil in ziua de azi.
    iar mie mi e ciuda ca sunt materii la care se pot face lectii atat de creative, interactive, dar dascalii pur si simplu nu isi bat capul. merg tot pe dictat si memorat.
    eu vad diferenta la cei doi copii ai mei. daca la primul eram tare mandra ca este linistit, ca intelege ca nu e bine sa apuce ceva sau sa traga anume lucru, crezand ca e vreun merit al meu ca il fac sa priceapa, la al doilea mi e clar ca are nevoie sa atinga, sa pipaie, sa guste pentru a fface cunostinta cu lumea din jur. ceea ce imi arata clar cat de diferiti sunt chiar si doi frati, desi abordez la fel indrumarea lor. dar sunt sigura ca voi proceda diferit acum in a-l invata anumite lucruri.

    1. adriana

      Și pe mine m-au surprins concluziile studiilor. Ba chiar, simt că există un oarecare atașament de teorie, de parcă nu-mi vine să cred. Cred că toți avem nevoie să învățăm experențial, iar asta înseamnă să ne folosim toate simțurile, să ne însușim informația, să o înțelegem, să o aplicăm, să o interiorizăm etc. Practic, ce am înțeles din ce am citit este că nu există diferențe în felul în care funcționează creierul, dar unele subiecte pot fi abordate creativ, interactiv, așa cum zici și tu etc.

  2. Ira

    Pe mine chiar ma surprinde rezultatul! Si eu ma gandeam ca aplicand metode diferite specifice fiecarui tip de invatare ar imbunatati rezultatele elevilor. Probabil rezultatele sunt influentate mult mai mult de ceilalti factori, asa ca acesta ramane undeva in plan mai indepartat.
    Mi-a placut articolul! Toata viata am trait cu impresia ca mi-ar fi fost mai usor daca m-as fi folosit mai mult de faptul ca sunt o persoana vizuala 😀

    1. adriana

      Chiar mă gândeam că sistemul public românesc de învățământ suferă din cauza lipsei de abordare diferențiată a copiilor. Dar cred că, de fapt, suferă din lipsă de flexibilitate, de adaptabilitate, de inerție, neactualizare. Informația rămâne undeva într-un mediu abstract și copilul nu poate relaționa cu ea, așa că nu o poate aplica în viața de zi cu zi, pentru că uneori nici nu știe cum, alteori nici nu se aplică în lumea de astăzi. Și mie îmi place să văd grafice, schițe, ordine, mă ajută să rețin mai ușor, dar memorarea este numai baza învățării, dincolo de ea mai sunt alte etape ale gândirii definite de Bloom.

  3. Loredana

    Foarte fain articolul – felicitari pentru documentatie!
    Sa stii ca e posibil sa ai dreptate, nu zic nu, insa eu spre exemplu, invatam mai bine daca vedeam…Si acum pot retine lucruri daca le vad, daca stiu exact cum functioneaza. In felul asta, ma pot exprima si pot intelege mai bine. E drept, poate conteaza si cat de mult te intereseaza subiectul.

    1. adriana

      Mulțumesc, draga mea. Cred că este nevoie să facem o precizare. Specialiștii au încercat să conecteze stilurile de învățare cu rezultatele învățării. Nu se referă numai la memorare, pentru că aici sunt mulți cei care au nevoie să vadă totul schițat, structurat, evidențiat prin anumite culori etc. Dar dincolo de memorare, ai nevoie să înțelegi, să aplici, să creezi pe marginea informațiilor, să inovezi poate. Partea aceasta este versatilă, adică poți avea nevoie și de filme, și de schițe, și de conexiune cu un context de viață, o poveste. Toate acestea pentru a interioriza informația, a o trece prin filtrul propriu și a completa procesul de învățare.

  4. Stefana

    Desi sunt de acord cu concluzia articolului, cumva, de-a lungul anilor meu de scoala, am observat ca mergeam tot timpul pe partea de vizual (fara sa stiu de aceasta teorie, e prima data cand aud de ea, spre rusinea mea). Chiar si pentru literatura si alte subiecte (pe care le-am facut din greu in facultate), imi faceam notite pe foi pe care evidentiam anumite pasaje si la examen stiam mereu in capul meu unde pe pagina se gaseste informatia si cum arata. Chiar ma ajuta la invatat 😀

    1. adriana

      Rezonez cum ceea ce îmi zici. Din păcate, sistemul românesc pune un foarte mare accent pe partea de memorare. Dacă încercăm să ne amintim ce am învățat în licceu, nu mai găsim mare lucru. Asta pentru că am crezut că-s sinonime învățatul orbește, pe de rost cu învățatul.

  5. Bianca Ionel

    Am făcut și eu acest test când eram în liceu, iar rezultatele noastre erau păstrate în coperta catalogului, poate poate se gândește un profesor să ne facă viața mai ușoară când vine vorba de învățat. Eu aveam un stil de învățare vizual-auditiv, am avut egalitate la final pentru cele două, dar cred că mai mult vizual pentru că rețineam mereu mai bine informațiile din scheme și mai ales cele colorate.

  6. stefy

    Foarte documentat articolul, si o bibliografie consistenta. Îmi place cum ai dezvoltat subiectul si cum ai abordat tema. Unele lucruri nu le-am stiut pana am citit ce ai scris. Felicitari.

  7. Gia Gianina

    Ce documentat este articolul tau, cred ca e prima oara cand vad o bibliografie la final, te felicit pentru acest lucru!
    Oricum mi-as fi dat seama inca din primele 2 paragrafe ca este unul bine documentat, pentru nu stiam mare parte din informatii si nici nu le gasesti scrise pe orice site de parenting.

    Nu sunt mama, insa pot intelege de pe acum cat de greu va fi sa construiesti o educatie corecta copilului. Spun greu pentru ca lumea e intr-o deplina schimbare, va fi dificil sa nu te lasi influentat de tehnicile pe care nu le consideri potrivite si sa alegi tu singur ce e mai bine pentru copilul tau, fie ca vorbim despre mersul la o scoala pulbica, privata sau home-schooling,

  8. Antoaneta

    Cred ca depind efectiv de la copil la copil, de la varsta la varsta…de modul in care a fost obisnuit sa reactioneze, sa memoreze, sa inteleaga ceva
    Am doi copii si sunt complet diferiti
    Mereu incerc sa ma adaptez la varsta si stilul de invatat tocmai pentru ca ei cresc si au alte perceptii ale notiunilor si informatiilor pe care le retin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *