Am crescut cu aceste comparații. Îmi vin natural. Din dorința de a ne stârni ambiția, părinții și bunicii le-au presărat în majoritatea conversațiilor:

Sora ta avea note foarte bune la școală. Nu vrei să fii și tu ca ea?

Am simțit durerea fraților mei mai mici din cauza acestor comparații și am încercat să vin în sprijinul lor cât am putut. Am crezut că am reușit, că relațiile noastre n-au suferit din cauza reperelor pe care le-au stabilit ai mei din ceea ce făceam eu, dar peste ani m-au lovit ca niște pumnale:

Eeeh, tu erai cea mai cea. De fiecare data mama îmi zicea că tu făceai exact ce trebuie. Mi-a zis sor’mea peste ani uitându-se în pământ, de parcă ea n-a fost niciodată suficient de bună.

N-am putut să-ți zic prin ce treceam, pentru că tu nu erai ca mine. Mi-a zis fratele meu, când încercam să înțeleg de ce nu mi-a cerut ajutorul.

Am simțit că am pierdut ceva irecuperabil. Așa că, astăzi, din rolul de mamă, încerc să evit comparațiile de teama a ceea ce ar putea sădi. Știu că-i firesc să existe o competiție între frații pentru atenția sau prețuirea noastră, dar comparându-i sau favorizându-i, nu facem decât să deteriorăm relația lor și pe a noastră cu ei.

Dorindu-le binele, punem gaz pe foc

Deși la o primă vedere, unele din solicitările lor par ridicole, am învățat din experiență să le iau în serios. Acea bucată diferită de prăjitură, acea bucățică în plus, acea farfurie mai nu știu cum sunt modulul lor de a verifica dacă îi iubim la fel.

Cum să pun două porții egale de spaghete?

Punând spaghetă cu spaghetă.

Glumesc. Nu tot timpul îmi iese totul egal, dar sunt extrem de atentă să nu las să se strecoare printre rânduri mesaje nedorite.

Spiritul de turmă

Comparațiile se întorc împotriva noastră și împotriva lor. Peste ani, avem șansa să vedem cum ni le servesc la rândul lor.

Andrei are Iphone 8. Vreu și eu !; Florin și-a făcut șuvițe verzi. Eu de ce nu pot?

Tu ești tu, Andrei este Andrei. Florin este Florin.

Dar nu mai suntem auziți, pentru că atunci când erau mici, am mizat pe aceste comparații. Pe vremea când ni se păreau utile. I-am introdus într-un sistem școlar care i-a pus constant față în față, i-a determinat să-și seteze personalitatea conform reperelor exterioare. În perioada adolescenței, anturajul este cel care dictează, iar noi rămânem zgomotul de fond.

Așadar, ideal este, ca de la început, să-i sprijinim să fie ei înșiși. Să le spunem iar și iar că diferențele dintre oameni sunt normale, ba chiar de dorit. Că pot avea încredere în ei pentru a nu mai simți nevoia să copieze pe alții sau să râvnească bunuri din dorința de a aparține. Asta nu înseamnă că nu vor fi influențați de prietenii lor, dar își vor păstra rădăcinile intacte, nu vor fi purtați de vânt fără sens.

Avem de ales cum ne privim copiii

Suntem responsabili să vedem unicitatea fiecărui copil. Prețuindu-i, îi obișnuim să se prețuiască la rândul lor. Dar, așa cum zic mereu, cuvintele rămân cuvinte. Ceea ce le vorbește cel mai clar sunt acțiunile noastre. Capacitatea noastră de a ne accepta pe noi înșine așa cum suntem îi sprijină să se accepte și ei așa cum sunt. Nu vrem să fim altfel decât suntem. Nu vrem să fie nici ei altfel decât sunt. Îi acceptăm și ne acceptăm cu defectele, slăbiciunile și calitățile unice.

Sursa foto: https://ro.pinterest.com/explore/sister-pics/

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *