Când am auzit-o pe Oana Moraru prima dată, am zis, da, mare adevăr grăiește. Copilul zilelor noastre ori este subestimat, ori este sufocat. Ca părinți, cădem cu ușurință într-o extremă sau alta din cauza abundenței de tehnici de parenting și a lipsei de experiență. Până la șase ani huzurește, dar odată intrat în sistemul de învățământ “s-a terminat cu joaca”, îl văduvim de timpul în care explora liber viața și se bucura de copilărie, în schimb îl sufocăm cu teme și meditații. Și totuși, constant avem temerea că nu face suficient pentru a-și asigura succesul în viață. Așa că, deși observăm că are înclinații de o altă natură, îl forțăm să se supună unei rețete sociale rigide despre succes, împingându-l către școlile și liceele teoretice.

Zic să ne deschidem urechile către un educator călit în sistemul educațional românesc, cu experiența multor ani de lucru cu copiii, capabil să ia tehnicile moderne de parenting și să le adapteze culturii locale, pentru a naviga prin matricea educației. Am rugat-o pe Oana să îmi răspundă la 3 întrebări, pe care probabil vi le puneți și voi:

De ce nu reușește sistemul educațional românesc să susțină potențialul copilului?

Fiecare ciclu în sistemul de învățământ românesc este un fel de înot contra naturii umane și în totală ignoranță față de ce se întâmplă pe piața ideilor și a descoperirilor  în lume. La nivel subconștient fiecare copil știe că se lucrează împotriva naturii lui, așa că oboseala, plictiseala, lipsa de atenție și de hărnicie  sunt reacții firești prin care se opune și tehnici de adaptare la adulții disfuncționali din jur.

Dacă analizăm ciclu cu ciclu, observăm cu ușurință că:

Grădinița (< 6 ani) este perioada în care subestimăm considerabil potențialul copilului. Într-un interval în care neuroștiințele au arătat că mintea ”suferă” de maximă plasticitate, noi facem ”activități” stereotipe, gen cântecele, colorat în contur și serbărele. 0-6 ani este fereastra de oportunitate pentru configurarea matricei cognitive generale: limbajul, gândirea logico-matematică, atitudinea față de învățare se formează acum. Tot ceea ce prefigurează succesul școlar ulterior – controlul cognitiv, atenția voluntară, ascultarea activă, reziliența, un anumit nivel de hărnicie depind de anii de grădiniță. Nu o spun eu, o spune știința.

Odată ce intră în Ciclul Primar, este clar supraestimat. Îi cerem să rezolve ecuații cu o necunoscută înainte de a ieși din perioada magică a gândirii. Îl așezăm în bănci cu pixul și foaia în mână, când creierul  crește mai ales prin mișcare, poveste, joc de rol, experimentare, construcție, observare și explorare în natură. Îl confruntăm cu rutină procedurală, când imaginația este în floare, iar curiozitatea dă pe afară. Lucrăm împotriva naturii lor. Da, nu o spun eu,  o spune știința.

Ciclul Gimnazial este o altă perioadă în care îl subestimăm. Manualele și programele sunt doldora de noțiuni abstracte, îngrămădite teoretic și fără relevanță practică, exact cât să se exerseze doar primele trepte ale gândirii, adică operațiile de la ”genunchiul broaștei”. Supunem creierul operațiilor de memorare, înțelegere și aplicare și îl văduvim constant de treptele superioare ale gândirii, cele care presupun analiză, evaluare și creativitate. Nu o spun eu, tot știința o spune.

Ajuns la Liceu este complet supraestimat. În sensul că târâm în licee teoretice, focusate pe analiză matematică și comentarii literare, copii care dădeau semne încă din clasa a IV-a că au aplecări artistice, tehnice, practice.

Succesul este clar definit în zilele noastre. Trebuie să ai o anumită profesie, bani, carieră etc. De teama de a nu priva copilul de acest tip de succes, pe care sistemul îl promite, ne aliem cu el, forțându-l să urmeze cursul. Dar cum facem să dăm aripi individualității copilului, chiar dacă zboară împotriva unei rețete rigide a succesului social? Să punem accentul pe împlinirea lui?

Goana după succesul viitor este o povară numai pentru copiii crescuți cu sentimentul că valoarea de sine depinde de ceea ce spun ceilalți, nu de ceea ce este cuibărit în interior. Practic, lăudându-l când face un lucru bun și beștelindu-l când face un lucru rău, îl face să creadă că iubirea părinților lui e condiționată strict de ceea ce produce el  la exterior. De la un moment dat încolo, viața este un contract în care s-a trezit fără să-l fi semnat niciodată: ești bun de iubit și apreciat, dacă faci ceea ce iubește și apreciază lumea sau vecinii, prietenii, școala, șeful etc. Grav este că uneori și noi, părinții, suntem antamați în același tip de contract ca el. Acest angajament ne determină să-l împingem să facă cât mai mult pentru a ține pasul cu exteriorul, mai multe teme, mai multă pregătire, mai multe concursuri, mai multe limbi străine, chiar dacă, în esență, simțim că-i împotriva naturii lui.

Mare adormire trebuie să fie în capul nostru, ca părinți, dacă facem asta! Acest tip de condiționare fracturează identitatea copiilor.

Realitatea este că putem spune copiilor noștri ce este acceptabil social și permis de noi, ca părinți, fără să emanăm, la nivel personal, iubire ori respingere. Fără să îl clătinăm de-o parte și de alta a polarității bine-rau, frumos-urât. Putem face educație, chiar mai temeinică și sănătoasă, dacă îl învățăm că dincolo de ceea ce face, de ceea ce spune sau produce, este bun, pur și simplu. Ca suflete, ca identitate superioară, dincolo de ce place sau nu lumii noastre la un moment dat. Părinții care reușesc să dea feedback depre ce e bine sau rău, fără să lipească etichetele astea de sufletul copilului, vor crește oameni neîmpovărați.

Observ cum printre teme, proiecte, cursuri, meditații, cu greu copilul mai are timp să fie el, să se bucure de copilărie. Cum crezi că va arăta acest copil văduvit de copilărie la maturitate?

Știu oameni care au bifat, la exterior, tot ce-i social mai apreciat: stabilitate financiară, succes, familie, prestigiu, dar, care, în interior, se surpă încet și fără să mai poată interveni conștient.

Ce s-a întâmplat cu ei? Și-au construit viețile pe stereotipuri sociale și pe recunoașterea din partea celorlalți, dar n-au avut vreme să se cunoască pe dinăuntru, să se înțeleagă, să își asculte sufletul. La maturitate vine nota de plată sub forma oboselei tip ”burnout”, nevrozelor, lipsei de răbdare, de timp, de sănătate. Toate au început în copilărie, când n-au avut libertatea să exploreze, să se odihnească, să se bucure de vârstă. Au fost ghidați să gonească încă de atunci după rezultate, pe la concursuri, meditații, au stat cu orele pe un scăunel copleșiți de teme, încercând să placă și să se pregătească pentru viitor, ignorat fiind faptul că teoria prinde rădăcini la contactul cu experiența practică.

Goana spre viitor nu le-a mai oferit timp să trăiască acea fericire a momentului, care-i naturală în copilărie. Nefiind nici îndrumați să fie alerți, în contact cu emoțiile, să le proceseze și să le dea curs indiferent de ceea ce crede lumea, ajung să fie niște adulți scindați, fără contact cu acea voce interioară care știe mereu pe unde este calea.

Școala de ieri. Copilul de azi. Lumea de mâine.

bucuresti-newsfeed

Pentru detalii despre cum putem armoniza copilăria cu școala, strategii pentru împlinire și succes în viață, vă invit să vă înscrieți la atelierele aplicate ale Oanei Moraru de la București:

Ateliere durează aproximativ 8 ore, ultima oră fiind rezervată întrebărilor participanților. Costul unui atelier este de 420 de lei și include masa de pranz, pauze de cafea și un suport de curs detaliat. Există reduceri pentru cadrele didactice și pentru cupluri, iar înscrierile se fac prin email la voceaparintilor@gmail.com. Calendarul complet al evenimentelor Oanei Moraru și în alte orașe din țară poate fi consultat aici.

Primii 10 înscriși folosind codul ParentingPR_Gust de fericire, vor primi o reducere de 25% din prețul seminarului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *