Nu-mi pusesem problema așa, până n-am auzit-o pe Oana Moraru lovindu-mă fix în moalele capului:

Cea de acum este generația părinților care vrea să-și facă copiii fericiți!

M-a luat brusc amețeala. Da, așa era. Eu vreau să-mi fac copilul fericit. Nu ar fi nimic, dacă am vrea să avem copii fericiți. Problema este că trăim cu aroganța că fericirea lor este în mâinile noastre. Că, efectiv, noi îi putem face fericiți sau nefericiți.

Așadar, le modelăm viața pentru fericire, așa cum o înțelegem noi. Suntem angajați, prevăzători, implicați, informați, protectori. Tendința este să analizăm fiecare aspect al vieții lor pentru a ne asigura că nimic nu stă în calea succesului lor, care, pe undeva este sinonim pentru noi cu fericirea lor. Am divorțat? Gata. Asta a fost. Trauma pe care copilul o simte i-a redus șansele la o viața fericită. Ne consumă gândul luni la rândul. N-avem bani să-l trimitem la o grădiniță privată cu recomandări bune? Gata. Rămâne în urmă. Educația lui a fost pecetluită.

Fără să ne dăm seama nu numai că ne sufocăm copiii, dar îi conducem către o copilărie prefabricată, așa cum zice Julie Lythcott-Haims într-un discurs pe TED Talks.

Uităm că rolul nostru este să-i educăm pentru viață, așa cum este ea. Și cu bune, și cu rele. Să-i lăsăm să-și încheie șireturile și să-și facă ghiozdanul. Să fie ocărâți, să poată aprecia vorba bună. Să dea și de greu, pentru a-și găsi propriile soluții.

Dar nu, asumându-ne acest rol de mici dumnezei, fiecare obstacol, lacrimă, jignire, om care nu-i capabil, trebuie eliminat din calea lui. Ne apare frica de nestăvilit, că în ciuda trudei și încrâncenării, nu reușim! Această perspectivă ne transformă în adevărate animale, capabile să rostească multe cuvinte crude la adresa învățătoarei sau să apere cu dinții și unghiile copilul de un alt copil la fel de mic. Și când noi greșim, ne pierdem cumpătul, n-avem suficienți bani să le cumpărăm jucăria minune sau să-i trimitem la acea școală de top, ne afundăm în vină. Dacă vrem copii perfecți, cu un viictor glorios, cum am putea să ne acceptăm imperfecțiunea proprie?!

Vă dau o vestă bună, aflată din discursul de mai sus: nu există niciun motiv să credem că un copil care nu merge la o facultate bine cotată, nu va avea succes în viață. Dimpotrivă, o școală slab cotată îi poate oferi multe lupte de dus, din care poate ieși fix cu abilitățile necesare succesului. Și mai interesant, nu-i nevoie să controlom fiecare experiență pe care o are, tot ce putem face este să-i iubim necondiționat. Nu să le decidem viitorul, ci să-i iubim acum. Să creăm acasă spațiul de acasă. Unde pot contribui având grijă de casă; pot fi responsabili, având îndatoririle lor și pot face ceea ce este de făcut, fie că-i plăcut sau nu.

Luptă aprigă  pe care o ducem noi în locul lor le reduce zi de zi șansele de a deveni ei înșiși. Poate, cu toate această zbatere, vor ajunge niște adulți de succes, dar sunt șanse mici să-și găsească vocea unică, de care au atâta nevoie pentru a duce o viață împlinită.

This Post Has 18 Comments

  1. vavaly

    din fericire nici eu nici soțul meu nu suntem astfel de parinti :). copiii trebuie sa treaca prin tot felul de experiente pentru a se forma ca oameni. un gard aparut in cale e doar un obstacol peste care se poate trece, chiar cu riscul de a ne rupe pantalonii. un insucces este un pas inainte catre invatare mai sustinuta. o colega care nu te baga in seama desi tu o placi te pregateste pentru viitoare esecuri in dragoste. si tot asa.
    copiii nostri nici sa cada nu mai stiu, cand fac cate o julitura e o adevarata tragedie. pentru ei :). a venit al nostru zilele trecute cu cotul julit si am considerat ca e o dovada ca se joaca afara cu copiii, nu stau pe banci la tablete. a avut trei julituri in opt ani jumatate… noi eram căliți deja pana la varsta asta :)))

    1. adriana

      Îmi place tare felul în care vedeți lucrurile. Nu m-am gândit niciodată cât de multe poate oferi respingerea pe care o întâmpină de la un alt copil. Câte lecții sunt sub aparența eșecului!

  2. MMaraStyle

    Câtă dreptate ai! Nu am copii dar am o mamă de milioane. Am fost o norocoasă să am șansa la independenta, să greșesc și să învăț. Să fiu mustrata, sfatuita, îndrumata dar să pot lua singură decizii. Să cad și sa învăț sa ma ridic fără sa fiu cocolosita pana la oase. Sa am viata personală și relația cu mama atât de puternică încât sa am încredere să îi dau detalii picante fără să-mi fie frică de ea. Am văzut cu ochii mei suferința copiilor fără independenta, cu părinți prea protectivi și care nu i-au lăsat nici măcar sa decidă singuri ce sa studieze mai departe de liceu. LICEU! Mă consider o norocoasă!

    1. adriana

      Tare norocoasă ești și tare-i norocoasă și mama ta. Mi-aș dori să poată vorbi copiii mei așa despre mine vreodată!Să simtă că i-am ghidat când au avut nevoie, nu i-am sufocat!

  3. Loredana

    Si eu cred ca e nevoie ca parintii sa isi sustina copii, sa le fie prieteni. Asta cred ca e cel mai misto lucru!
    Da, e normal sa vrei sa ii oferi educatie, sa ii oferi lucruri pe care si le doreste, insa in acelasi timp, asa cum ai mentionat, mergand la o scoala de prestigiu, de exemplu, va avea multe lupte de dat…cu el insusi in primul rand. Si nu stiu cat de ok e pentru el!
    Viata nu e usoara, nu e frumoasa mereu, nu zambim in fiecare zi, insa el trebuie sa invete ca nu tot ce isi doreste poate avea. pentru unele lucruri e nevoie sa munceasca putin…spre exemplu, eu sunt de acord cu metoda americanilor…aceea de a ii recompensa pentru lucruri bune, aceea de a-i educa in a te ajuta in casa, de a face ordine si cumparaturi…
    Eh, cred ca e mult de vorbit legat de acest subiect, insa da, nu suntem primii responsabili pentru alegerile lor, pentru fericirea sau necazurile lor…ajung la o varsta in care iau propriile decizii, iar asta ii maturizeaza.

    1. adriana

      Educația pentru viață, nu educația pentru perfecțiunea. Despre asta este vorba. Căutăm să-i facem să zâmbească mereu, când viața le va oferi și zâmbete și lacrimi.

  4. Adn de Femeie

    Prea putini sunt cei care nu vor sa-si vada copilul fericit. Insa ne sunt adusi in fata doar exemple de la extreme. Ori cei indiferenti, ori cei prea ocrotitori. Calea de mijloc ramane nespusa, putini fiind parinti care recunosc ca uneori gresesc, sau nu sunt super-parinti.
    Echilibru!

  5. Bianca Ionel

    Încă nu sunt părinte, dar mă îngrijorez zilnic când mă gândesc la acest aspect. Îmi doresc să fiu un părinte care își susține copilul, îi oferă singuranță și încredere și îl ajută să zboare.

  6. Rokolla

    Eu am grija de fetita mea sa fie fericita si nu stiu daca metodele aplicate sunt cele mai bune. Evident ca ma mai enervez si o cert pentru ca nu asculta si face exact cum nu trebuie, dar ea stie ca o invat de bine.

  7. Stefania Petcu

    Nu am copii, sper ca voi avea, imi doresc, dar mi se pare un pic dificila misiunea, sa cresti un copil educat, cu principii si valori e lucru mare si putini reusesc. Lucrez cu copii zilnic si sunt dezamagita de ceea vad, de cum lucrurile decurg acasa in familie si de comportamentul lor.

  8. Teodora

    Asa e, unii parinti sunt prea protectivi si astfel copilul nu are sansa sa invete unele lucruri pe cont propriu si va astepta si mai tarziu in viata sa faca cineva in locul lui. Parintii nu trebuie sa se identifice cu succesul sau esecul copiiilor. Facultatea nu mai conteaza atat de mult, sunt atatea persoane de succes care nu au facut o facultate, ar trebui sa se renunte la ideea asta!

  9. Raluca Brezniceanu

    Am o fata de 16 ani care deja este destul de independenta. Am incercat sa o educ cum am putut mai bine, i-am oferit niste jaloane pentru viata, dar alegerile ii apartin. De fapt chiar daca as incerca sa-i impun vointa mea nu cred ca as putea, copii de astazi sunt extrem de independenti.

  10. Cosmin

    Nu neaparat scoala este cea care conteaza, daca este buna sau nu. Asta nu este un principiu dupa care trebuie sa te ghidezi. Daca inveti bine, te tii de carte, poti avea printre cei mai slabi profesori si tu sa fii un om citit, de succes. De cealalta parte, exista facultati de prestigiu care au scos lichele sau sa nu le numim asa, persoane care au intrat boi si au iesit vaci, chiar si in strainatate.
    Noi romanii, asa cum am fost crescuti, am stiut mereu sa ne ferim de asa-zisele probleme. Si cum ai spus si tu, am reusit sa avem succes, in ciuda obstacolelor.
    Mai mult, fercirea este diferite pentru fiecare dintre noi. Pe langa faptul ca vine din lucruri marunte, poate fi perceputea in mod diferit. Unii sunt fericiti cu vile, masini si conturi la banci, iar altii cu persoana iubita si cu un trai decent. Aceasta relatie antagonista este profund adevarata.

  11. Antoaneta

    Am doi copii si am trecut prin multe stari si situatii.
    Dupa atatia ani, pot spune ca nimeni si nimic nu poate modela viitorul.
    Ai dreptate referitor la o scoala cotata mai slab sau considerata mai slaba.
    Am o nepoata care provine dintr-o familie relativ saraca. A invatat singura si a avut bursa de merit pe parcursul liceului. A intrat la facultate si la master tot pe bursa si s-a mentinut. In plus, lucreaza si tocmai se pregateste sa sustina dizertatia la master.
    Si asta fara ajutor din partea parintilor care abia daca isi permiteau meditatii cand era ea in clasa a XII-a.
    Deci se poate.
    Tine de vointa copilului!

    1. Gust de Fericire

      Da, sunt multe povești de succes, care te fac să realizezi că tot ce poți controla este interior. Oricât ai încerca să modelezi exteriorul, este inutil. Aici e bine să începem cu noi, iar copiii, să sperăm, că vor urma un bun exemplu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *