Poveștile introspective ale adulților de lângă noi ne pot ghida pe drumul de a fi părinte al unui copil astăzi, dar al unui alt adult de mâine. Avem parte de multe teorii, metode, sfaturi. Unele dintre acestea n-au trecut testul timpului și oricât de logice sau de bine intenționate sunt, adevărul este că avem nevoie de o doză de încredere că vor contribui la o dezvoltare armonioasă. Mai mult, avem nevoie de o minte deschisă care să ne păstreze integră intenția de a ne lua oricât de multe repere științifice sau de altă natură dorim, dar să nu lezăm unicitatea copilului nostru reducându-l la o sumă de tipare.

Așadar, avem nevoie de povești de viață, să-i ascultăm pe cei din jurul nostru și să ne lăsăm inspirați. Când am citit relatarea lui Manolescu Francisc, artist, despre unele evenimente din copilăria lui și modul în care i-au marcat mai târziu viața de adult, m-am oprit o clipă și am reflectat. Am citit o poveste despre vulnerabilitate, autoanaliză, autoconștientizare și creștere pe care doresc să o împărtășesc cu voi. Francisc mi-a permis să transmit și altora experiența lui atâta timp cât această acțiune contribuie la manifestarea potențialului meu maxim. Adaug și eu, pentru a da mai departe, fie ca povestea să contribuie la deblocarea și manifestarea potențialului maxim al celor care o citesc. Cuvintele noastre au o putere fantastică asupra copilului de lângă noi. Au capacitatea de a-l sprijini, de a-i da aripi sau de a-l strivi înainte de a se descoperi și găsi abilitatea de a se proteja. La o primă vedere pot părea inofensive, din spectrul așa vorbește toată lumea, dar impactul lor este amplificat de încrederea profundă pe care copiii o au în părinți și de spațiul fertil al caracterului lor în formare. Este util să conștientizăm cum umilirea unui copil poate ajunge să-i marcheze întreaga dezvoltare ulterioară și cât de simplu și natural o facem. Cred că toți ne putem regăsi într-unul dintre următoarele scenarii: făcând comentarii despre aspectul lor fizic, procesul lor de dezvoltare, procesele fiziologice, arătând poze dintre cele mai hilare, etichetând cu lejeritate rezultatele și acțiunile lui cu alte persoane. Intimitatea copilului este la vedere și noi avem acces atât la ea, cât și la distribuția ei.

La rândul nostru, deși sub aparența bunelor intenții, suntem de multe ori ghidați de frică și nu facem decât să dăm mai departe această frică. Una dintre cel mai des întâlnite este frica de ceea ce zice lumea, de ceea ce o să creadă despre mine ca părinte sau despre copilul meu. Acest spectru al unei potențiale rușini ne condiționează să-i repetăm copilului să scoată degetul din nas, să bage limba în gură, să nu se mai holbeze, să se comporte cum „trebuie”, să fie „cuminte”, să aibă constant grijă de aspectul lui, de viața lui, de rezultatele lui. Devenim radiouri stricate care au nevoie să fie duse la depanat pentru a fi comutate pe copil, pe nevoile lui și beneficiile intrinseci, indiferent de aparențele exterioare.

Francisc:

“Mic fiind, mama îmi spunea adesea că trebuie să fiu bun la școală, pentru că altfel o fac de rușine. Că trebuie să fiu curat, pentru că altfel râde lumea de mine. De fiecare dată când luam o notă slabă sau făceam vreo năzbâtie, îmi suna bunicii spunându-le ce copil rău sunt. Îmi spunea mereu că trebuie să am grijă mare de lucrurile mele pentru că eu nu mă compar cu alți copii de la școală, ai căror parinți au bani și un statut diferit. Mesaje repetate iar și iar, așa încât le aud clar și astăzi.

Consecvența cestui tip de comunicare a dat naștere unei răni emoționale de umilire, de a mă face constant mai mic și mai nesemnificativ, pe care mi-a fost extrem de dificil să o identific și să o vindec. Practic, întreaga mea personalitate a fost ‘programată’ să se rușineze. Îmi era tare dificil să fiu eu însumi. Deseori inventam povești pentru a mă ascunde. Îmi era frică adesea să spun adevarul, mi-era teamă că lumea ar putea să râdă de mine. Îmi era rușine, foarte des rușine de mine, așa că eram nevoit să ascund adevărul când se întâmpla să stric ceva.

Adult fiind, am ajuns să-mi ascund adevăratele nevoi, ceea ce simțeam cu adevărat. Mai târziu, chiar și viața sexuală mi-a fost afectată. Doream atât de mult să fiu pe placul partenerelor încât îmi neglijam cu totul propriile dorințe. Eram foarte atent pentru a nu-i face pe ceilalți să sufere, iar atunci când prietenii sau persoanele apropiate se supărau, aveam tendința de a lua vina asupra mea foarte ușor. În timp, a mai luat naștere o mască comportamentala. Îi făceam adesea pe ceilalți să râdă, îmi asumasem cumva rolul de ‘bufon’. Această mască a personalității este tot o consecință a acestui tipar de constantă umilire. În acest fel, dădeam naștere unui scenariu inconștient în care continuam să mă umilesc. Așa ascundeam teama de a-mi fi rușine în spatele cuvintelor care provocau râsul. De asemenea, cea mai mică critică la adresa mea, mă făcea să mă simt rănit și neînsemnat. Mă blamam adesea, de cele mai multe ori fără niciun motiv. Îmi era foarte greu să pot concepe că aș putea face ceva important cu viața mea.

Și, totuși, lucrurile s-au schimbat. Am inteles mult mai târziu că nimeni nu mă poate face cu adevărat să mă simt rușinat, vinovat, nesemnificativ, mic. Culpabilitatea vine doar din interior și este manifestată la nivel egotic. Dacă nu sunt identificate și vindecate, aceste răni funcționează ca un fel de ‘virus’ care blochează cursul natural al evoluției personale. Am petrecut, așadar, multă vreme studiind și practicând diferite tipuri de terapii, metode de vindecare alternativă, meditație și autoanaliză, pentru ca în final să-mi pot permite să mă manifest și mă eliberez de această povară a trecutului. “

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *