Navigând printre articolele autoarei Janet Lansbury, m-am regăsit în rândurile unei Mame Îngrijorate. Același tipar de comportament, fie sunt infinit de calmă, răbdătoare și permisivă, fie sar la extrema opusă și practic toleranța zero, înclinând să strig sau să bat din picior să se facă cum vreau eu. Până acum mi se părea ca este o dovadă a umanității, a imperfecțiunii care vine la pachet cu ea, așa că nu mi-am propus niciodată să înțeleg cauza acestei dualități, deși cu siguranță aș fi preferat ca aceste ieșiri să nu mai existe.

Articolul acesta m-a făcut să înțeleg că sunt parte dintre acei părinți care și-au propus să-și educe copiii impunându-le limite cu respect, nu pedepsindu-i sau amenințându-i. Plonjând în acest teren necunoscut, îmbibat cu sfaturi din toate părțile, dar care uneori sunt opuse comportamentului tău natural rezultat al unei educații cu totul diferite. Nu spune nu copilului, explică-i cu răbdare consecințele, nu pedepsi, nu răsplăti, nu-l trimite la colț sau nu-i cere să ia o pauză, nu aștepta obediență, nu te pune într-o poziție de autoritate și tot așa. Am înțeles foarte clar ce nu funcționează, dar ceea ce funcționează este de multe ori foarte dificil de înțeles ori greu de pus în practică, iar rezultatele invizibile pe moment. Așa că toate aceste nu-uri reprezintă un salt într-o lume fără repere pentru generația noastră și ne supune unei presiuni imense. Unele metode de parenting funcționează uneori, altele deloc pentru noi, ceea ce ne face să ne întrebăm: Ce fac aici? Care-i harta? Spre ce mă îndrept? Dacă nu ăsta e drumul? Alteori, vezi în ochii copilului că ești pe drumul cel bun, așa că poți continua cu calm, dar uneori comportamentul rebel și jocurile de putere în care te trezești fără să-ți dai seama te fac să vrei să spui stop. Gata, copile! Până aici! Acum! Nu mai merge așa!

Așa că nu o lovesc, cel puțin nu cu palmele, ci numai cu tonalitatea unor cuvinte uneori. Mi se părea că am făcut un mare salt față de generațiile care predicau bătaia ruptă din rai, până când am descoperit că agresiunea este tot acolo, rănile generațiilor anterioare sunt tot acolo. Noi am înțeles că nu folosește la nimic să ne lovim copiii, ba dimpotrivă, este contraproductiv, ceea ce ne-a făcut să facem un pas în spate și acum să ne războim numai în cuvinte și tonalități, dar violența este încă prezentă. Ceea ce transmitem este încă un comportament violent, iar copilul va avea într-o zi de ales ce expresie îi va oferi. Că nu i-am arătat cum este să fie tras de păr, de urechi sau nu i-am administrat palme la fund, asta nu înseamnă că nu l-am expus violenței noastre. El va copia ceea ce a simțit, ceea ce a avut impact asupra lui, poate nu-și va aminti expresia furiei noastre, dar cu siguranță își va aminti atitudinea.

Dar de ce facem asta?

Din două motive simple: nu suntem suficient de echilibrați și nu știm să impunem limite cu respect, așa cum ne dorim, pentru că preluăm o grămadă de metode amestecate, dar nu ne-am găsit firul roșu în educația pe care vrem să o oferim.

Este nevoie să ne luăm timpul necesar pentru a ne armoniza, iar aceasta este o călătorie personală. Întrebările sunt nenumărate și este cazul să ne găsim răspunsurile înainte de a merge mai departe. De ce suntem părinți? Ce aduce pe drumul nostru? Cine suntem noi? Ca părinți? Ca indivizi? Încotro se îndreaptă viața asta? Care-i scopul nostru? Cine suntem noi în familie? Ce-i familia pentru noi? Ce fel de părinte vrem să fim? Această interogare internă poate dura o vreme, dar ne va revela de ce uneori fugim de maternitate/paternitate, de ce delegăm rapid toate sarcinile, ce ne dorim cu adevărat, de ce ne simțim uneori captivi în propria viață, ce ne place cu adevărat să facem, de ce ne impunem să fim o persoană care nu ne reprezintă, de ce avem anumite așteptări de la copil, de ce ne dorim ca el să aibă rolul ingrat de a ne împlini, spre ce gonim, spre ce ne gonim copiii și lista poate continua nestingherită. Sau ne poate revela că ne pierdem pe noi în procesul de a fi părinți, nu ne mai luam timp pentru noi, nu ne ma respectăm, nu ne mai încărcăm bateriile și ne îndreptăm inevitabil spre epuizare.

Pentru unii este o introspecție care n-a avut nicicând loc, iar fără ea nu ne putem echilibra pentru a putea canaliza un comportament echilibrat. Vom oscila mereu duși de valul momentului într-o parte și în alta. Poate procesul ne este străin și-i necesar să ne găsim un ghid, un coach, terapeut, psiholog, prieten, care să ne zguduie din rădăcini și să ne țină oglinda în care se ne vedem.

Iar dacă ne uităm la limitele pe care le impunem, avem nevoie să ne întoarcem la bază. Ce copil ne dorim? Ce părinte poate crește așa un copil? Ce relație ne dorim să avem cu copilul? Ce surse ne stau la îndemână pentru a ne informa? Ce resurse avem? Unde ne este greu? Ce ne este ușor? Dacă nu ne oferim simplitatea clarității, ne trezim uneori extrem de frustrați pentru că avem așteptări nerezonabile, pentru că  am abordat metode care se contrazic, pentru că-i urmăm pe unii care au alte scopuri decât ale noastre, că nu știm să punem în practică metodele alese, că nu ni se potrivesc nouă și copilului nostru. Și tot așa. Hălăduim pe un teren necunoscut, ne frustrăm și avem nevoie să strigăm pentru că nu mai găsim altă cale să facem față momentului. Ne este frică că suntem în procesul de a crește monstruleți care ni se vor urca în cap și pe care apoi îi vom lansa pe orbita socială. Mai țipăm și orbiți de neputința momentului de a nu o face. Și părinții noștri, la fel ca noi, au lovit pentru că voiau să ne educe, să ne limiteze comportamentele reprobabile. Au lovit pentru că au crezut că funcționează, iar noi țipăm pentru că nu vrem să lovim, dar rămânem captivi tot într-o expresie violentă care denotă lipsa clarității scopului.

Dacă sunteți și voi confuzi despre modul în care să stabiliți limite cu respect și țipați uneori, vă recomand blogul lui Janet aici și cartea ei No Bad Kids. Alte bloguri utile propuse de ea sunt Regarding Baby, Not Just Cute, Abundant Life Children, Mama Eve, Aunt Annie’s Childcare, Core Parenting și Teacher Tom. Cu siguranță putem găsi și resurse autohtone. Pe mine mă inspiră Urania Cremene, Oana Moraru și Otilia Mantelers.

Sursa foto: The Wall Street Journal

This Post Has One Comment

  1. Pingback: Reforma educațională, moft sau necesitate?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *