Am ajuns acum ceva vreme la concluzia că nu te naști părinte, înveți să fii, pas cu pas, deopotrivă ascultându-ți copilul, experimentând și studiind. Literatura de specialitate abundă de sfaturi și teorii, unele dintre care pe hârtie par minunate, dar în realitate întâlnesc părintele și copilul, fiecare cu drumul lui prin viață.  Așa că aceste teorii sau metode trec testul realității noastre numai când suntem capabili să obținem rezultate cu ele pe teren.

Dăm greș din multe motive, iar eșecul este parte din procesul de învățare

N-am fost crescuți cu aceste metode, așa că nu ne vin natural. Mă bâlbâi de multe ori înghițând un “Ia mâna!”, „Nu-uri”, „Nu-i frumos” și alte comenzi cu efect rapid, dar despre care am înțeles că nu-s la fel de utile pe termen lung. Îmi amintesc și acum unele dintre replicile mamelor din cercul meu de copil: „Dacă nu te oprești acum, o să mă găsești!”, „Dacă vin la tine, nu știu ce se întâmplă!” și multe altele. De foarte puține ori vedeam pe cineva testându-și norocul în fața acestor cuvinte. Amenințarea era clară, rezultatul imediat, pe când replicile mele meșteșugite rămân uneori fără nicio reacție. Așa că nu-mi ies mereu aceste metode noi, pentru că nu sunt parte din mine, nu-mi vin natural, nu reușesc să le aplic corect sau mă pierd în proces înainte de a-l finaliza. Singurul lucru pe care am învățat să-l fac este să am răbdare cu mine.

Viața pe covor și blocajul

Eu cu Sofia de 2 ani și două luni stăm pe covorul din camera ei și ne jucam. De câteva luni răbdarea mi-a fost pusă din greu la încercare de acest mic catâr și sunt déjà în gardă să fiu cât mai răbdătoare posibil.

Dulapul din camera ei are o oglindă de aproximativ 2 m înălțime, care îi permite să se studieze sau să vadă camera din alte perspective, conform principiilor Montessori. Conceptul de shatterproof nu ne ajunsese la urechi când a apărut oglinda, așa că pentru mine reprezintă un stres prezența unei asemenea oglinde în preajma ei, cu atât mai mult cu cât uneori se gândește să o lovească.

Aceasta a fost una dintre ele acele situații cu potențial de risc. A desfăcut un băț cu o măciucă în capăt de la o jucărie din lemn și a început să lovească oglinda cu el. Ritmicitatea mișcării era muzică pentru urechile ei și sunetulul riscului iminent pentru ale mele.

Evitând să-i spun că nu e voie, ia mâna și alte mesaje menite a o opri din acțiune rapid, i-am explicat consecințele:

  • Când lovim oglinda, aceasta se poate sparge și ne poate răni.

Nicio reacție.

  • Îți amintești când ne plimbam, ai căzut și te-ai lovit la picior?
  • Da.
  • Și cum a fost?
  • M-a durut și am plâns.
  • Ei bine, când ne lovesc cioburile oglinzii, ne putem răni la fel de tare sau chiar mai rău.

Ea continuă nestingherită să lovească oglinda. Nivelul meu de stres crește pe măsură ce trec secundele.

  • Vrei să te lovești la fel la năsuc, la urechi sau la ochișori?

Aștept câteva clipe. Consecințele explicate, procesul nu s-a oprit. Am trecut la a o stimula să caute soluții pentru a-și satisface în continuarea nevoia de a face muzică, dar fără a se pune în pericol:

  • Este un băț foarte interesant, nu?! Ce am mai putea face cu el? Mai ai vreo idee?

Niciun răspuns.

Fiind un proces pe care simțeam să-l gestionez rapid, i-am oferit alternative și am încercat să-i distrag atenția:

  • Ce ai spune să vedem cum se aude cânt lovești covorul?

Niciun răspuns. Atenția ei zburda în continuare cu sunetul oglinzii.

  • Sigur este un sunet interesant, mai ales că este un covor așa pufos, miaun eu.

Mă ignoră în continuare.

Încep să lovesc ritmic covorul, jucându-mă că mă gâdilă la degete și e farte haios. Strig că vreau să fiu salvată din mâinile covorului și cer ajutor.

Se uită puțin la mine, distrasă, dar nu obțin reacția dorită.

Trec la altă etapă:

  • Mi-este teamă să nu te rănești, așa că sunt nevoită să iau bățul și să-l pun deoparte până când vei înțelege și tu că este periculos să lovești oglinda.

Începe să lovească și mai tare oglinda, moment în care mă sperii și fac rapid un pas către ea. Stând la nivelul ei, pun cu fermitate mâna pe mâna ei s-o opresc și încerc să-i iau bățul. Se smucește și mă lovește cu bila de lemn drept lângă ochi de mă ia amețeala.

Îi iau bățul din mână vădit iritată și îl pun undeva unde ea nu ajunge, moment în care începe să lovească oglinda cu picioarele și să plângă. Se ridică și începe să mă ciupească de mână.

Răbdarea mea este încercată din plin, așa că, în loc să mă detașez de criza de isterie și să-i comunic că înțeleg că este supărată și să aștept să se descarce, dar este de datoria mea să mă asigur că ea este în siguranță, atunci când ea nu înțelege că se află în pericol, o întreb:

  • De ce plângi? De ce plâângiiii? Ce ai vrea să fac?

Plânsul se amplifică, așa că eu iritată mă duc la bucătărie să beau o gură de apă. Ei i se pare că nu o bag în seamă și mă urmează la bucătărie țipând și mai tare. Eu frustrată, ea frustrată, am intrat într-o dinamică nefuncțională. Iau o înghițitură de apă, respir adânc de câteva ori, mă detașez de nebunia momentului și mă întorc la nivelul ei.

  • Hai să ne iubim, draga mea? Vrei să ne iubim?
  • Da.

Mă ia de gât oftând și stăm așa îmbrățișate câteva momente, după care ne așezăm la masă să ne continuăm viața.

Urmele discuției rămân. Așa a arătat pentru noi procesul astăzi. Ce n-a funcționat? Am trecut mult prea rapid prin multe tehnici, încercând să opresc o acțiune care mă stresa. N-a fost un proces liber, nici nu avea cum să fie, pentru că teama mea bloca orice comunicare. Am avut așteptarea nerealistă că ea să înțeleagă și să acționeze rapid, ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că explicându-i rapid procesul meu, ar fi fost mai util pentru amândouă – Mi-este teamă că te vei răni, dacă vei continua să lovești oglinda, așa că ori lovești cu bățul în toba verde, ori voi fi nevoită să-l pun deoparte pentru moment. Aceasta era atitudinea sinceră față de incapacitatea mea de a gestiona cu răbdare acea situație.

Am ales un proces nefiresc pentru mine, așa că, într-un final, mi-am pierdut răbdarea simțind că am făcut tot posibilul și nu a ieșit cum mă așteptam, iar Sofia nu a primit mesajul că era o situație cu un risc mare din cauza timpului lung de tatonare a subiectului. În concluzie, discuția s-a blocat și a apărut conflictul.

Tot ce sper este ca data viitoare să fim mai pricepute.

This Post Has 2 Comments

  1. Dana

    Da, si eu cred la fel, a fost un proces prea lung, din care ei nu i-a fost clar, de fapt, ce are de facut. Dupa prima replica „neauzita” ar fi trebuit sa ii iei batul si sa i-l pui deoparte. Pe masura ce tu te-ai concentrar pe solutii, ea a inteles ca e o chestie importanta lovitul oglinzii si poate chiar a inceput sa simta iritarea ta, facand, pentru ea, lucrurile mai interesante.

    1. adriana

      Lecție învățată, sper eu. Mi-am amintit de o replică spusă de unul dintre profesorii mei – With love in your heart, but Chinese sharp. Mereu asociam blândețea cu lentoarea, să-ți iei timpul să faci ce este e făcut, să-i dai copilului timpul să acționeze. Dar uneori având intenția clară, acțiunea poate fi fermă și rapidă. Merci pentru feedback 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *