Astăzi m-am uitat în ochii unei mame, care mă întreba cu toată sinceritatea, dacă în eventualitatea în care ea reușește să se mai schimbe la cei 4,5 ani ai copilului, el mai poate fi salvat sau va rămâne marcat pe viață de comportamentul ei. Durerea de a nu fi fost o mamă perfectă îi măcină zilele. Nu este singura în această situație. Multe dintre noi plângem pe la colțuri după ce țipăm la copil, ne simțim incapabile, dacă nu reușim să-i oferim o viață la standardele din jur sau doamne ferește, i-am dat o palmă la fund, ceea ce a zdruncinat în mintea noastră toată existența lui de acum înainte. Ne arătăm copilului în toată splendoarea noastră, și fețele plăcute, dar și umbrele noastre.

Este clar că toate trăim cu teama de a nu face un rău iremediabil copilului. Am trecut cel puțin o dată cu privirea peste vreun articol care enunța cum poți distruge viața copilul făcând cinci sau șase lucruri sau vreun binevoitor ne-a spus că dacă nu facem x sau y, soarta micuțului este pecetluită. Dacă aflăm o informație care ne-ar fi putut fi utilă mult prea târziu, ne gândim că asta este, copilul n-a mâncat ce, cât sau cum trebuia. Am ratat unele jocuri care-l puteau transforam într-un geniu, nu l-am dus în locul acela minunat care i-ar fi putut stimula la maxim creativitatea, nu am știut să fim mai bune și mai răbdătoare pentru el. N-am avut suficient de mulți bani să-i punem lumea la picioare. Lăsăm mintea să ruleze pe roata vinovăției fără a fi conștiente că noi nu deținem acești copii, nici nu le putem dicta viitorul. Oricât de șocant pare, este util să știm clar că noi nu le-am dat viață, nu le putem oferi sănătatea, nu le putem controla corpul, mintea sau viața. Suntem numai niște pioni care vor face tot ce pot pentru a iubi acest copil și a-i oferi tot ceea ce pot și cred că-i util, dar ei au drumul lor.

Va exista mereu ceva ce puteam să facem mai bine, să știm mai mult sau să putem mai mult. Lumea se schimbă într-un ritm accelerat, iar felul în care ne creștem astăzi copiii va părea peste 40 de ani complet neinstruit. Copiii noștri vor spune că atât a știut mama la vremea respectivă și noi ne vom înclina în fața evoluției acceptând cu un nod în gât că am făcut tot ce am putut.

Imperfecțiunea noastră blamată de trecerea timpului reprezintă contextul ideal de creștere pentru copilul nostru. Orice aducem pe masa de joc, fie o relație eșuată cu partenerul, instabilitate emoțională, traume, frici, lipsa controlului, oboseală, toate sunt situații care-i oferă celui mic oportunitatea să învețe. Nu am apărut pe acest pământ să huzurim în confort, ci să ne zbatem să înțelegem mai mult, iar pentru aceasta este nevoie să fim provocați. Și cine ne provoacă mai abitir decât familia?! Așadar, suntem părinții perfect de imperfecți pentru evoluția copilului nostru.

Înțelegând asta tot ceea ce putem face fiecare dintre noi este să ne lăsăm copiii să fie. Să le dăm libertatea de a se manifesta complet liber din esența lor, știind că noi suntem numai niște ghizi pentru adaptarea lor la societate. Suntem unii dintre actorii dintr-un joc pe care îl au de jucat. Atât. Ideal este ca în acest proces să-i eliberăm de noi, de bagajul și proiecțiile noastre, de dorințele noastre ca ei să aibă, să fie sau să poată, având înțelegerea că nu vom putea-o face niciodată integral.

Așadar, vom trăi împreună într-un joc imperfect al iubirii, la finalul căruia fiecare va primi ceea ce are de primit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *