Acel moment în care îmi pierd echilibrul și îmi exercit mărimea în fața ei răpește de fiecare dată o parte din mine. Mă ascund undeva înghițindu-mi vina și îmi ia ore pentru a mă regăsi, pentru a-mi da voie să-mi ocup în continuare rolul, deși mă simt nedemnă. Emoțiile sunt inevitabile mi-ați spune, dar evitabil este să acționezi în focul lor. Dreptatea cu atât mai puțin nu-i relevantă, ea nu contează în fața micului om.

Iar când acea mică ființă face ochii mari când ridic tonul sau se îndepărtează tăcut, important este numai că am reacționat.

Poate..

… răbdarea m-a părăsit

… n-am făcut un pas imaginar în spate

… am uitat să ne jucăm

… n-am respirat la timp

… am uitat cu cine stau de vorbă

… am uitat că atunci când este mai dificilă are mai multă nevoie de mine

… n-am reușit să mă opresc și să-i ofer toată atenția mea

…am uitat că pentru ea timpul nu există

… a trebuit să se întâmple atunci

… a trebuit să fie ca mine

…am uitat că are doi ani

… am uitat că sunt aici să o protejez

… am ignorat că reacția mea îi va fi lecție de viață

…am ignorat că-i sunt model

…am uitat cât o iubesc

… am uitat că sunt mama ei.

A fost unul dintre acele momente din multe în care am fost departe de a fi perfectă. Deși am acceptat de mult că imperfecțiunea este parte a relației noastre, îmi va fi dificil să mă trezesc mâine știind că nu pot încă evita complet situațiile de acest gen. Tot ce pot face este să încerc iar și iar, până când într-o zi voi reuși, sper. Asta pentru că nu-mi permit ca ea să plece în viață lăsându-se dominată de furie așa cum a văzut la mama ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *