Sigur, vreau ca mama să fie fericită și am făcut de-a lungul anilor tot ce am putut pentru a o face fericită, însă fericirea ei nu este responsabilitatea mea. Multă vreme m-am simțit responsabilă. Dar de fiecare dată când ziceam gata, asta e, acum a primit ce a vrut, trebuie să fie fericită, simțeam cum îmi alunecă printre degete. De fapt, mai era ceva de făcut. Mai întâi, a fost nevoie să arăt absolut adorabil, copil fiind. Cuminte și înțelegătoare. Să iau note cât mai mari. De preferat, cele mai mari. Să mă mărit. De preferat, o nuntă mare, cu un băiat respectabil. Ani la rândul mi-a tremurat mâna când mă suna de teamă să nu aducă același subiect din nou în discuție. Când, în final, s-a întâmplat, a fost nevoie de copii, apoi copiii să fie crescuți într-un anume fel. Și, deși astăzi pare mai fericită ca altădată, de fiecare apare ceva nou de care se agață fericirea ei. Nici mama nu-i responsabilă pentru fericirea mea. Aceste două adevăruri au trebuit spuse pentru ca a pune față în față două femei mature, mamă și fiică.

Drumul până aici este o poveste lungă, terapeutică, revelatoare

Încercând să fiu cine dorea mama să fiu a pus o presiune puternică pe mine și pe relațiile mele. Fiecare pas pe care-l făceam părea în gol, de parcă nu era al meu, nu mă reprezenta. Astăzi, nu pot să-mi port inelul de logodnă, pentru că poartă în el durerea acelor ani când mi s-a spus obsesiv să mă căsătoresc. Că relațiile au nevoie de acea formă pentru a fi ceea ce trebuie. Acel inel frumos, cu diamante, este simbolul frustrării unei tinere femei care nu era de ajuns pentru a-și face mama fericită și care n-a simțit vreodată că o reprezintă oficializarea relației.

În această lipsa de autenticitate, relațiile mele ajungeau inevitabil la un punct mort, munca nu mă împlinea, nimic nu-mi dădea sensul pe care-l căutam. A fost nevoie să mă întorc în interior, la esență, pentru a mă elibera.

Am devenit femeie

Nenumărate obstacole păreau că-mi stau în cale, dar, de fapt, un mic sabotor zăcea în interior. Deși la suprafață afirmam că-mi doresc cu ardoare acea relație sau acel proiect, inconștient îmi cream obstacole care să mă împiedice să-mi ating scopul.

Am citit că pentru unele femei să fie Autentice, Vizibile, Puternice le fac ca, inconștient, să simtă că-și trădează mamele, așa că se auto-sabotează.

În cazul meu, era diferit. Relațiile cu bărbații se blocau, pentru că eu jucam rolul bărbatului în relația cu mama, încercând să am grijă de ea și să o fac fericită. Nu mai era loc pentru altcineva în viața mea.

Neverosimil în aparență, însă conexiunile dintre rănile mamei și auto-sabotajul pot fi destul de complexe

Cum tiparul apare devreme în viață, pare parte integrantă din tine, așa că nu numai că este foarte puternic, dar este și greu de detectat. Pentru a preveni abandonul sau respingerea, copiii sunt biologic programați să facă orice pentru a fi doriți de mamă, cu orice cost. Problema apare când, adult fiind, acționezi înca sub influența aceluiași tipar, care ne determină să credem că fericirea noastră este direct conectată cu bunăstarea mamei. Poate chiar să ne simțim vinovate pentru succesul nostru, dacă mama este vizibil nefericită cu viața ei. Dacă ne-am uita cu atenție, poate am găsi cuibărite în subconștient afirmații de genul: “Nu pot fi cu adevărat fericită sau de succes, dacă mama este singură, tristă, cu greutăți, chinuită, geloasă, etc.” Acesta este punctul de vedere al copilului nostru interior, cel care a rămas cu ideea că supraviețuirea lui depinde încă de mamă.

O viață trăită cu simțul datoriei

De obicei, mamele nu sunt conștiente că încearcă să-și găsească împlinirea prin viața copilui și acționează fără intenția de a răni. A mea este absolut convinsă că toate acțiunele ei sunt spre binele meu. O simt și o cred. Știu că, din păcate, există și mame care conștient pun responsabilitatea fericirii lor pe umerii fiicelor. O povară greu de dus pentru multe dintre noi.

Acest fenomen este frecvent în societățile patriarhale, cum este a noastră, unde femeile au îndurat numeroase sacrificii, străduindu-se să fie și gospodine perfecte, soții atente, să aibă grijă de copii, ba chiar și să muncească, uneori fără implicarea soțului. Și-au dedicat complet viața familiei, copiilor, așa că, la vârsta maturității așteaptă recompensa mult dorită. Nu au fost niciodată ghidate să se descopere pentru a-și pune în valoare calitățile unice, să-și urmeze dorințele proprii. Așa că, deși auzeau mesajele surde ale inimii lor, le-au reduse brutal la tăcere, uneori chiar îndrumate de mame, care erau și ele parte ale vocii colective. Practic, chiar și în cazul în care știau intuitiv care le este drumul autentic, s-au simțit forțate să renunțe complet la ele însele pentru a face parte din această cultură care prețuia femeia supusă. Nu-i de mirare că unele dintre mamele noastre au rămas cu un gol profund interior, iar această rană a neîmplinirii subconștientă exercită o presiune puternică asupra fiicei, pe măsură ce devine mai apăsătoare și nevoia de eliberare sufocantă.

Obiectul disputei este foarte ușor de găsit

Am observat cum de fiecare dată apare ca din neant o nemulțumire asupra căreia să se proiecteze nefericirea. Forța cu care mamele suferinde încearcă să-și păstreze fiicele în apropierea lor este sufocantă, presiunea exercitată pentru a urma direcțiile exprimate extraordinar de agresivă. Nu vor să accepte nici o altă variantă. Nu vor, de fapt, nu pot, să dea aripi unei alte vieți, pentru că au nevoie să-și găsească sensul, împlinirea pentru a scăpa de durere. Constant, pentru a se asigura că fiicele nu le uită, le vor aminti de ceea ce au sacrificat pentru ele, de vremurile în care le-au crescut, ba chiar, vor avea o suferință fizică pentru care vor avea nevoie de îngrijiri.

Mesajele inconștiente cauzate de neîmplinirea propriei vieți:

  • Ești nerecunoscătoare, când îți trăiești viața în mod autentic.
  • Mă onorezi când suferi, pentru că uite câtă suferință am îndurat să te aduc pe lume.
  • Sunt mama ta și merit respect indiferent de cât te denigrez sau te abuzez.
  • Nu mă simt confortabil, când îți atingi obiectivele.

Ne oferim puterea în schimbul iubirii

Inconștient, rămânem mici, neamenințătoare, pentru a demonstra mamei iubirea. Ne dăm puterea mamei în schimbul iubirii ei. Simțim fragilitatea, slăbiciunea, durerea inconștientă, și, din compasiune, facem ceea ce simțim că-i nevoie pentru a nu-i mai cauza durere. Copilul nostru interior simte că a provocat destulă durere, deși cauza durerii ei nu a avut niciodată legătură cu noi. La suprafață, ducem o luptă surdă alimentată de mici dispute cotidiene. N-avem curajul să ne deschim complet, ci numai ne enervăm din nimicuri, luptăm în niște dispute insignifiante, care din exterior par absurde. Este revolta care profită de orice supapă are la îndemână să mai elimine din presiune.

Este un subiect tabu pentru femei să vorbească despre abuzul emoțional la care au fost supuse de mamele lor. Despre acel joc al puterii și al controlului pe care îl joacă de o viață.

Mi-a fost greu să-i retrag sprijinul mamei

O încercare foarte grea este să-ți lași mama să-și trăiască propriile lecții dureroase și să-și completeze procesul de vindecare. Este greu să renunți la sinele fals care avea nevoie să-și mulțumească  mama, să trăiești autentic, chiar dacă asta înseamnă să nu-i mai primești aprobarea. Va trebui să-i dai voie să-și exprime nemulțumirea față de tine, față de realitatea ta, fără a intra într-un conflict cu ea.

Nu, nu ești o fiică rea dacă îi oferi mamei șansa de a-și învăța propriile lecții fără a interveni să-i oferi o rezolvare rapidă

Ni se spune mereu că trebuie să ne sprijinim părinții, să fim aceia care le oferă o cană cu apă la bătrânețe pentru ajutorul pe care l-am primit la rândul nostru. Așadar, nu mai discernem dacă ajutorul este util sau nu. Nu ne dorim să fim văzuți drept niște copii nerecunoscători, așa că facem ceea ce ni se cere.

Dar, să-ți lași mama să-și trăiască propriile lecții dureroase și să-și rezolve singură problemele este ceea ce va scoate la suprafață suferința necesară pentru a cataliza vindecarea. Este însă nevoie ca mama să fie deschisă experienței și hotărâtă să treacă prin proces. În realitate, majoritatea părinților nu doresc să facă munca grea pentru a-și vindeca propriile răni, preferând, în schimb, să găsească alți responsabili pentru acele răni, iar copiii sunt cei mai potriviți pentru a duce povara.

Deși nu te-ai mai simțit niciodată mai conectată cu tine, când îți exprimi cu putere adevărul, individualitatea, realitatea proprie sau puterea, poți avea surpriza să găsești în propia mamă un oponent feroce. Expresia viguroasă a unui sine autentic o va stimula să vadă acele părinți ale ei pe care nu a avut curajul sau forța să le cultive în interiorul ei, iar aceasta îi va oferi dimensiunea golului propriu.

Acesta este momentul care poate scoate la suprafață amărăciunea cumplită de a se fi pierdut pe ea însăși, de a se fi lăsat mereu la urmă într-o societate în care i-ar fi trebuit curaj să decidă altfel. Dacă nu-i capabilă sau doritoare să treacă prin acest câmp minat, va reacționa cu furie, va încerca să te manipuleze, va intra în competiție cu tine, va fi geloasă sau, poate, chiar se va retrage complet din conversație.

Pierderea pe care o simte nu poate fi acoperită de mine

Mergând mereu cu atenție, alegându-mi cuvintele de teamă să nu creez un conflict, nu a dus decât la o pace temporară, pe termen scurt, dar, pe termen lung, n-am făcut decât să-mi înmânez forța vitală rănii ei. Am renunțat la puterea mea până când într-o zi m-am blocat. A fost nevoie să mă îndepărtez pentru a mă regăsi, știind că în inima mea că va supraviețui și fără mine. Că tot efortul meu de-a lungul anilor a fost doar un pansament, iar ea este singura capabilă să acționeze pentru a ieși din situația în care se găsește.

Am conștientizat că atunci când purtăm rănile emoționale ale mamei, nu facem decât să inhibăm vindecarea ei și să devenim complicele lumii ei iluzorii. Mai mult, punem pauză vieților noastre așteptând aprobarea ei, care nu va veni niciodată.

Când rămânem încrezătoare, fără a simți nevoia să ne apărăm, în sinele nostru autentic, în timp ce ea explorează supărarea, ne ajutăm cel mai mult pe amândouă

Schimbarea aduce cu ea niște crize de furie sau tantrumuri, pentru că, de fapt, copilul interior al mamei este cel care proiectează durerea ca răspuns la dorința nespusă de a nu reprezenta o amenințare. Când ți-ai sprijinit mama de-a lungul anilor, ai ascultat-o fără să crâcnești, poate chiar i-ai fost supusă, iar acum încerci să schimbi dinamica relației încercând să-ți impui realitatea proprie, mama poate fi furioasă. Practic, va reacționa la faptul că încercăm să stabilim limite, să spunem adevărul, nu numai ce nu deranjează să fie spus, să limităm contactul, atunci când îl simțim nociv, să facem alegeri care nu sunt în concordanță cu credințele ei.

Dar nu eu sunt cea care generează crizele de furie

Cum nu sunt responsabilă pentru rănile ei, nici acțiunile mele nu a dus la aceste descărcări emoționale puternice. Ba chiar, in timpul crizei de furie, simt că mama nu mă mai vede nici măcar ca pe fiica ei. Toată acea energie haotică, năvalnică, agresivă este cea a unui copil nevindecat, respins poate de propria mama, căruia are nevoie să-i ofere locul potrivit. Înțelegând asta, nu mai iei comportamentul personal și nu mai simți să faci orice pentru a-i pune capăt rapid.

Intensitatea crizei și durata depind de severitatea rănilor

Poate fi un episod izolat sau o întreagă perioadă cu diferite faze, un cerc vicios de furie, gelozie, retragere, lacrimi, depresie. Clar, nimeni nu vrea să fie ținta unui asemenea tir emotional, care poate rănește teribil, dar într-o zi îți dai seama că este inevitabil. Am încercat de-a lungul anilor să ocolesc pe cât posibil conflictele, dar păreau să apară din nimic uneori.

Copilul interior era îngrozit de o asemenea situație. Dar l-am susținut determinându-l să înțeleagă că, desi nu era în siguranță când eram copilă (dacă mama m-ar fi respins eram în pericol de moarte), acum sunt o adultă capabilă să-l sprijine să treacă cu bine prin această experiență.

Avem încă multe de așezat noi două, dar îmi datorez mie și fiicelor mele vindecarea, iar cititorilor o parte din sinele meu autentic, dincolo de teama judecăților de valoare la care tocmai m-am expus.

Sursă foto – http://www.oprah.com/inspiration/a-daughters-struggle-with-her-mothers-mental-illness

This Post Has 2 Comments

  1. vavaly

    atunci cand i am vorbit psihologului la care mergeam despre parintii mei, despre relatia lor si ceea ce mie nu imi convine acolo si as vrea sa lupt sa schimb, mi a spus exact asa: nu esti responsabila de fericirea mamei tale. am inteles atunci un adevar care mi a folosit ulterior si in alte relationari: ceea ce noua ni se pare ca nu functioneaza poate fi ceva perfect functionabil. sau daca nu functioneaza la un moment dar se va destrama si fara interventia noastra fortata. uneori ne e greu sa ne facem intelese chiar de catre proprii parinti dar atata vreme cat stim ca noi ne am spus punctul de vedere cred ca partea noastra a fost facuta. mai departe viata curge inainte.

    1. Gust de Fericire

      Adevăr grăiești! Dar e tare greu pentru unii dintre noi să lăsăm lucrurile să fie, văzând că într-o primă fază provoacă suferință.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *