Vă recomand să citiți “Natural Child: Parenting from the Heart” (în traducere simplă – Copilul conform naturii lui: A fi părinte din inimă), de Jan Hunt. Este una dintre acele cărți care pun ordine în “bunul simț” de a fi părinte. Este complicat să fii părinte atunci când nu-ți asculți instinctele și sentimentele, în schimb, te raportezi la copilul medie și la teorii care propun surogate pentru brațe, sâni, apropierea și atenția ta.

Pe măsură ce interpunem între noi și copil elemente reci care ne fac nouă viața mai confortabilă, pierdem contactul cu el. Încet, încet, plânge mai mult și înțelegem din ce în ce mai puțin ce i se întâmplă. Acceptăm plânsul ca pe ceva ce face parte din peisaj, nu-i mai răspundem rapid și empatic, cum ar fi natural.

Mă port simplu și natural cu Piciorușa

Am citit mult, dar mi-am ascultat și inima. Experiența și argumentele lui Jan Hunt m-au sprijinit să-mi setez atitudinea cu privire la stilul pe care îl voi adopta ca mamă. Am ales să mă port cât mai natural cu Sofia. În ciuda multor voci contra, doarme cu mine, e plimbată în marsupiu sau în brațe, alăptată la cerere, folosim scutece textile și încerc să-i ofer cât mai multă atenție și iubire.

Plânge rar, în episoade scurte și de cele mai multe ori pot identifica rapid cauza nemulțumirii ei. Când plânge, reacționez rapid, atent și cu blândețe. Au fost momente când am ales să-i blochez manifestarea emoțiilor propunând rapid o suzetă sau am contribuit inconștient stării ei de disconfort întristându-mă sau agitându-mă fără a fi necesar. Învăț pas cu pas și mă șlefuiește experiența. Am învățat, de exemplu, pe propria piele că suzeta remediază situația numai superficial.

Bebelușa comunică prin plâns și prin râs/zâmbete în egală măsură. Mi-a fost util să citesc cartea pentru a înțelege că nu-i natural să resping una dintre stări și să aplaud numai bebelușa fericită, așa că acum sunt atentă la atitudinea mea în fiecare situație. Autoarea avertizează că mesajul pe care îl oferă părinții respingând plânsul sau furia este că îl/o iubesc numai când este fericit/ă, ceea ce va conduce pe viitor la un autoblocaj al emoțiilor “nepotrivite” sau la ascunderea lor.

Am găsit în cuvintele autoarei argumentele pentru a mă raporta la copil la fel cum mă raportez la orice adult. Bebelușii nu funcționează după alte principii. La fel ca adulții, înfloresc atunci când sunt respectați, ingrijiți, iubiți, nu atunci când sunt mustrați, pedepsiți, umiliți, ignorați sau respinși. Mi-e greu să trec pe lângă o persoană care cere ajutorul meu, la fel nu pot ignora comunicarea nemulțumirii copilului, chiar dacă nu e exprimată în cuvinte, ci prin lacrimi. Lecția pe care o învață acum copilul este compasiunea. Dacă va înțelege că este normal să ignori sentimentele unui copil, mai târziu va ignora și el sentimentele altor persoane sau nici măcar nu le va putea observa.

Am auzit de mult ori în jurul meu: “Lasă copilul să plângă, că-l răsfeți. Așa se va maturiza, va începe să se bazeze pe forțele proprii. Într-un final nu va mai plânge și vei putea să te ocupi de ceea ce ai de făcut.”

Așa este. Într-un final copilul nu va mai plânge! De ce nu mai plânge?

 

Deznădăjduit, va concluzia că:
– nu merită iubirea;
– nu poate avea încredere în nimeni;
– cel mai bine este să nu mai ceară ajutor pentru că nu-l va primi;
– este normal să ignore suferința altor persoane;
– este mai puțin dureros să trăiești singur și izolat, decât să riști să mai suferi.

Acesta nu este un proces de maturizare, este numai o bază solidă pentru numeroase probleme emoționale din viitor. Adevărata maturizare se bazează pe o fundație solidă, pe siguranță emoțională care poate fi obținută numai prin iubirea și grija persoanelor apropiate în anii de început. O persoană imatură, așa cum este bebelușul, va răspunde la stres într-un mod imatur. Nefiind pregătit să se ocupe de nevoile lui emoționale de iubire și atenție, la fel cum este incapabil să se schimbe sau să se hrănească singur, va ajunge la concluzii eronate care îi vor marca întreaga dezvoltare ulterioară.

Conform autoarei, părinții trebuie să fie pregătiți pentru a face față peste ani tuturor acestor emoții de frustrare ale copiilor. Emoțiile nu dispar pur și simplu, se transformă în furie și repulsie care vor izbucni într-un context sau altul, chiar și mulți ani mai târziu.

Copilul va învăța să se bazeze treptat pe forțele proprii. Cu blândețe, grijă și atenție, va căpăta încredere în forțele propii și va cere singur mai mult spațiu pentru a se manifesta. În acest fel, se va transforma într-un adult creativ, capabil să iubească, încrezător în sine și cu un imens potențial de a se bucura de viață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *