Subiect de dezbatere mediatică în ultima vreme, educația spirituală a copiilor a stârnit spiritele și a scos la iveală, din punctul meu de vedere, haosul spiritual care ne domină. Unele voci susțin învățământul religios pluralist, sub forma istoriei religiilor; altele promovează rolul religiei pentru recrearea civismului și a convingerilor morale; o altă orientare, cultivată în Franţa, este interesată de sublinierea incidenţelor religioase asupra înțelegerii istoriei sau culturii.

Ascultând multele puncte de vedere cu urechea părintelui, nu a expertului, a formatorului unui sistem educațional sau a educatorului școlar, am găsit adevăr în toate și am surprins utilitatea aplicării unui amestec. Am observat, în rândul unora neînțelegerea rolului educației spirituale, incapacitatea de a face diferența dintre educația spirituală și educația religioasă și într-un final imposibilitatea de a ajunge la un acord pentru a contura o curriculă care să stimuleze și să dezvolte inteligența spirituală (SQ). Când spun inteligență spirituală mă refer la acea inteligență care conform lui Danah Zohar și lui Ian Marshall, în cartea “Inteligența Spirituală”, ne ajută să abordăm și să rezolvăm problemele legate de semnificație și valori, ne permite să ne plasăm acțiunile și viețile într-un context mai larg, dătător de sensuri; ne ajută să evaluăm de ce o cale de urmat în viață este mai semnificativă decât o alta. Reprezintă fundamentul necesar funcționării efective a IQ (inteligența rațională/logică) și a EQ (inteligența emoțională). EQ este tipul de inteligență care, spune Daniel Goleman, îmi permite să cântăresc o situație și să acționez adecvat în limitele acesteia, pe când SQ îmi permite să analizez dacă doresc să mă aflu într-o anumită situație și să o modific dacă nu-mi este potrivită.

Mai mult, educația spirituală ne va ajuta să înțelegem cine suntem, ce este divinitatea și care este relația noastră cu aceasta. Această cunoaștere este esențială pentru a ne vindeca, a ne reîntregi și a ne găsi sensul pentru a avea o viață împlinită. Educația spirituală sprijină formarea unui eu complex, nu a unei individualități fragile și limitative. Construcția fragilă este permanent supusă circumstanțelor, asupra cărora avem un control limitat, și are drept pârghii ceea ce avem, ce facem, modul în care suntem priviți de alții și rolul nostru în lume. Încercarea de a menține acest tip de identitate ne-a condus în trecut către agresiuni incredibile unii față de ceilalți, ne-a determinat să distrugem mare parte din resursele planetei în căutarea fericirii, a confortului și a plăcerilor din ce în ce mai diversificate și mai greu de satisfăcut.

Avem, așadar, nevoie de educație spirituală pentru limitarea egoului și dezvoltarea conștiinței. Dar cine este responsabil de educația spirituală a copiilor noștri?

În sistemul public de educație românesc, îndrumarul pe care îl primesc copiii are în vedere educația religioasă limitată la religia monoteistă creștin ortodoxă care mizează pe un impact direct asupra educației morale și etice. Chiar dacă într-o continuă schimbare (inclusiv a deschiderii și permisivității Bisericii la problemele contemporane), formare, autoevaluare, curricula este momentan într-un proces continuu de redefinire care oglindește schimbarea noastră la nivel cultural, individual și social. Așadar, înțeleg eu din părerile experților, curricula nu include momentan dimensiunea experențială a educației spirituale, istoria religiilor sau discuții aprofundate despre situații reale din viața copiilor pentru a le dezvolta progesiv valorile civice și morale la nivel individual. Pentru o analiză mai aprofundată a sistemului am găsit multe voci în mediul virtual aici sau o cercetare despre Educaţia moral-religioasă în sistemul de educaţie din România aici

Este clar că valorile morale şi religioase reprezintă un domeniu de mare sensibilitate. Nu pot fi abordate simplist dintr-o perspectivă curriculară îngustă, nici nu pot fi reduse la o simplă transmitere de cunoștinţe. Acestea trebuie dezvoltate treptat, printr-un proces individual de conștientizare și aplicare. Altfel spus, dobândirea valorilor morale şi religioase trebuie să fie rezultatul abilităţii şi experienţei individuale autentice.

Pot să deleg cu inima împăcată responsabilitatea școlii pentru educația spirituală a copiilor acum?

Uitându-mă la gâgâlicea cu gene lungi care gângurește lângă mine acum, nu pot. Pe lângă școală, familia are un rol esențial în formarea caracterului copilului, aderența la o anumită religie sau practică, formarea valorilor. Așa cum stau lucrurile, rolul familiei este mai important ca niciodată. Chiar dacă se va ajunge la o curriculă care să răspundă cel mai bine nevoilor actuale, va fi un răspuns uniform nevoilor colective.

De aceea, este nevoie ca noi, părinții, să ne asumăm rolul de ghid spiritual al copiilor noștri. Când plecăm pe acest drum, este necesar să ne punem și problema continuității educației în sistemul educațional de stat, pentru a nu crea confuzii copilului. În primii ani de viață, fie că suntem conștienți de acest rol, fie că nu, este integral al nostru, pentru că învățarea are loc în mare parte prin mimetism. Pentru a fi capabili să purtăm această pălărie este nevoie să avem propria noastră căutare spirituală. Nimic din ceea ce nu suntem în mod autentic nu va putea să inspire drumul copiilor noștri. Onestitatea este cheia la începutul acestui drum, față de noi și față de ei. Fac ceea ce spun și spun ceea ce fac, fără compromisuri. Eu, la rândul meu, sunt fidel îndrumării pe care o ofer copilului. În momenul în care nu sunt capabil să fiu ceea ce îi spun copilului să fie, afirm asta.

Numai având propria noastră căutare spirituală putem să ne creștem copiii având conștiința adevăratei lor naturi, capacitatea și resursele de a face un salt de conștiință care să le permită să aibă o viață împlinită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *