Aceasta a fost una dintre primele idei pe care John Hunter le-a lansat către audiența de aseară, de la conferința despre World Peace Game/Jocul de-a Pacea Lumii, formată din părinți, profesori, psihologi și traineri. Fundația lui ca profesor s-a așezat pe această temelie: dorința de a servi copilul din fața lui.

Ne-a purtat prin povestea acestei lecții de viață și prin multe alte povești care l-au inspirat, pentru că, ne-a spus el, poveștile rămân cu noi o perioadă lungă de timp și de fiecare dată când ni le amintim, ne oferă altceva.

Am avut un student, Rodney, și-a început povestea. Avea tot soiul de probleme: sociale, în familie, cu vestimentația și multe altele. Am vrut să-l ajut, dar nu știam cum, așa că am mers în biroul directoarei pentru un sfat. Am vorbit zece minute despre cum am putea să-l ajutăm pe Rodney, iar la final mi-a spus:

  • Nu există decât o soluție, chiar dacă are toate aceste probleme, iar această soluție se va aplica tuturor problemelor pe care le vei avea cu studenții tăi în viitor.

Ascultam fascinat.

  • Un singur răspuns: faci ceea ce este cel mai bine pentru copil, indiferent ce înseamnă asta. Nu faci ceea ce este mai bine pentru tine, ca profesor, ca părinte sau pentru instituție.

Esența pe care Hunter a preluat-o din discuție este că profesorii au nevoie să găsească cea mai bună cale de a-și servi studenții. Aceasta a rămas atitudinea lui față de studenți și recomandă fiecărui profesor să-și stabilească de la început atitudinea cu care se raportează la tânăr, iar această să-i fie una benefică. Acea stare de a fi, atitudinea mentală, va da tonul în relația cu el.

Cum găsești această atitudine? Înțelegând cine ești. Ce ai de oferit. Ce carieră vrei să ai. Ce îți dorești. Viața este un spațiu gol pe care numai tu îl poți umple. Așa că sfatul pe care Hunter l-a primit și pe care îl dă mai departe este de a sonda în interior pentru a te cunoaște foarte bine cu bune și cu rele înainte de a intra în clasă.

După ce te-ai așezat pe picioarele tale, află cine sunt studenții tăi

Nu te îngrijora prea tare de curriculum. Regulile sunt ca vremea, pentru că se schimbă mereu. În fiecare an alte reguli. Unele mai bune, altele mai rele. Unele pline de promisiuni care nu se adeveresc, altele utile. Așa că, dacă vremea este bună, profiți de ea, ieși la joacă, dar dacă vremea este rea, pui o umbrelă deasupra copiilor, ne-a sfătuit Hunter cu experiența educatorului care a traversat multe perioade.

La începuturile carierei educatorului, copiii erau pasionați de boardgames sau jocurile de societate, așa că a construit curriculumul în jurul pasiunii lor. L-a numit Jocul Păcii, pentru că pacea era o dorință generală. Jocul este utilizat deja de câteva decade și a devenit faimos în toată lumea.

Hunter a observat că studenții învață singuri, pentru că le este dată oportunitatea să greșească, să înțeleagă experențial. Dar în secolul XXI pare aproape imposibil ca un tânăr să aibă timp să exploreze. Tinerii sunt bombardați 24 de ore pe zi, copleșiți de informații din toate sursele. Există industrii de miliarde de dolari care au ca misiune să umple fiecare secundă și fiecare tânăr să le devină client. Tinerii trebuie să fie conectați, pentru că așa stau lucrurile în ziua de astăzi, de aceea nu au nicio secundă pentru a reflecta sau a da sens la ceea ce primesc. Așa că a simțit necesar ca jocul să rămână netehnologizat și nu intenționează să-l schimbe niciodată.

Transmisia dintre profesor și student nu poate fi substituită de tehnologie, ea trebuie să fie de la om la om, a subliniat Hunter cu o mină brusc serioasă.

Cum putem pregăti cea mai bună platformă pentru succesul copiilor noștri?

Construind curriculumul în jurul pasiunilor copiilor, ei înțeleg că-ți pasă. Că vrei să îi cunoști, că îi înțelegi. Și cel mai important, că au putere asupra destinului lor. Copiii au impresia că ei conduc clasa, că tu le permiți.

  • Copii, așa zice școala că trebuie să învățăm anul acesta, dar voi ce spuneți?
  • Hei, tu ești profesorul? Nu ar trebui să ne spui ce să facem?
  • Nu. Vom colabora. Vom împărți puterea.

Copiii sunt obișnuiți să aștepte ca profesorul să dea tonul. Să vadă ce îi va face acel cineva din fața lui. Împreună însă construim un curriculum pe care și-l asumă. Apelez la înțelepciunea colectivă. Mă conectez la calculatoarele secolului XXI, nu încerc să rulez programe noi, pe un calculator vechi de decade. Așa că am 35 de co-profesori în clasă, 35 computere. Îmi place să lucrez cu mulți copii în același timp.

Acordă-i copilului spațiul să fie cine este

Fiecare copil este unic, dar școala este ca o „fabrică de cârnați”, care îi trece pe toți prin aceeași tulumbă pentru ca la final să-i scoată în aceeași formă. Nu ăsta este principiul lui Hunter. El susține că este util să sprijinim individualitatea tinerilor, oferindu-le contexte pentru a evolua, nu îndreptându-i în direcția văzută de noi.

Exemplifică ideea cu o poveste dintr-unul dintre jocuri:

Ryan este un bully/agresor. Ryan a fost întotdeauna un agresor. Mulți copii se temeau de el și mulți au fost victimele lui. Este isteț însă, așa că rareori a fost prins. Vine în clasa mea pentru a juca jocul, dar știu cine este. Sunt naiv însă. Îl las să fie cine este. Îi dau o șansă.

  • Ryan, vrei să fii primul ministru al acestei țări?
  • Sigur, da.

Ryan începe să agreseze alte țări, așa cum este obișnuit. Victimizează copiii în timpul jocului, dar păstrându-se la limită, nu o întrece. Începe războaie, cucerește alte țări, contrar scopului jocului. Multe cabinete se adună în spatele lui, cele ale țărilor cucerite. Mă gândesc cu tristețe că i-am oferit puterea și a folosit-o pentru a distruge lumea. Ceilalți copii vor rămâne traumatizați pe viață văzând că agresorii câștigă. Dar când Ryan este pe cale să atace ultima țară, Lina, o fetiță mică spune cu voce scăzută:

  • Vreau să declar lovitură de stat împotriva primului ministru.

Dacă pierde, va fi exilată. Riscă imens și, la final, pierde. Sunt trist, jucătorii sunt triști. Fetița își adună lucrurile și merge cu umerii căzuți să ceară azil. Ryan este supărat, bulversat, pentru că nimeni nu are, de obicei, curajul să-l provoace. Își ia jucăriile furios pentru a ataca țara care i-a oferit Lylei azil.

Dar odată ajunsă în noua țara, Lyla spune:

  • Vreau să declar lovitură de stat împotriva primului ministru.

Se analizează și pierde din nou. Ryan mută toate forțele vădit iritat, dar deodată se aude Benjamin:

  • Vreau să declar lovitură de stat împotriva primului ministru.

De șase ori la rând s-a repetat povesta, copiii sacrificându-se unul după celălalt până când primul ministru a fost eliminat și exilat. 6 ani mai târziu am aflat că, în secret, copiii din echipa lui se întâlniseră pentru a planifica loviturile de stat pentru a da jos tiranul. Nu puteam să plănuiesc o lecție pentru a-i învăța asta. S-au sacrificat pentru a nu lăsa ca tirania să câștige. Le-am oferit spațiul să exploreze, atâta tot, iar ei singuri au extras o lecție extrem de valoroasă.

Nu ignorați niciun copil

În final, Hunter a lansat un mesaj pe care îl aud încă:

Deși unii copii par mai promițători ca alții, nu se știe niciodată. Iritanți uneori, gălăgioși, neatenți, copiii nu vor rămâne mereu așa. Nimic nu este permanent, nici ei nu vor fi la fel mereu. Așadar, nu știm niciodată care dintre ei va face o mare descoperire care poate salva lumea. Așa că nu-mi permit să-l lăs pe niciunul deoparte, pentru că oricare dintre ei poate fi salvatorul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *