Nu mi-am imaginat că relația noastră, Sofia&Mămuca, va avea atât de suferit odată cu apariția mezinei. Acea relație care odată m-a umplut, m-a redefenit ca om și m-a întregit ca femeie, nu era pentru totdeauna. Am crezut că așa vom fi mereu, două boabe dintr-o păstaie. Dar nu, ne-am îndepărtat treptat. A început să mă ignore. Să nu-mi urmeze sfaturile. Să mi se opună. Să nu vrea să doarmă. Să lovească. Să se îndoiască de ceea ce-i spuneam. Să mă ceară, așa cum nu făcuse niciodată. În trecut, ea explora, eu eram punctul de siguranță. Venea la mine doar să-și încarce bateriile. Știa că țin spațiul pentru emoțiile ei, oricare ar fi ele. Avea siguranța că o voi accepta cu toate ale ei. Odată cu venirea Clarei, reperele pe care noi două le pusesem în lumea ei s-au zdruncinat.

Cu toate că auzisem de provocările apariției unui nou suflet în familie, relația noastră mi s-a părut că poate rezista la orice. În schimb, m-am temut că cea mică nu mă va avea în același fel. Am simțit să mă așez conștient cu ea pe făgașul nostru. Să plece la drum cu rezervorul plin. Dar în timp ce mă focusam asupra nevoilor ei, n-am observat că relația mea cu Sofia s-a fisurat. Timp îi ofeream, dar nu timpul nostru. Atenție îi ofeream, dar nu exclusivă.

Până într-o zi când m-a lovit:

-Eu nu mai am loc, mami!

Ceva s-a rupt în mine. Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele ei. Mi se părea că fac tot ce puteam, una la sân, una lângă mine căreia îi citeam. Doi copii care plângeau simultam și care așteptau alinarea mea. Un copil voia la sân, unuia trebuia să-i pregătesc masa. De unde să mai rup să-i ofer mai mult, mă întrebam?!Dar, nu. Făceam totul, dar în sfera mea de confort, păstrând câte ceva și pentru mine. Acum era momentul să mă dau cu totul. Să găsesc resurse în mine să ofer mai mult. Am învățat că noi două ne vom transforma mereu, iar pentru a urma acest ritm natural al vieții, mama de astăzi nu avea cum să mai fie mama de ieri.

M-am întors la esența noastră. Noi două eram odată numai noi două. Nu mereu, dar atât cât să ne armonizăm. Înainte să adormim era timpul nostru. Ne cuibăream una în cealaltă și vorbeam. Ne îmbrățișam. Ne sincronizam bătăile inimii și era suficient. Acum nu mai avem serile, dar avem somnul de prânz. Ne-am creat o nouă rutină și am simțit-o cum înflorește. Se lipește de mine și adoarme știind că sunt acolo. Acesta a fost primul pas spre noi două așa cum suntem acum. Rezervorul ei de iubire a început să se încarce. Am auzit-o uneori pe Clara plângând în camera alăturată și am îndurat. Am dat drumul scenariilor ideale și am acceptat că uneori viața îi departe de perfecțiune. Și așa arată fericirea noastră astăzi.

Am regăsit și alte rutine ale noastre, numai pentru noi două. Odată ne plimbam cu bicicleta pe marginea lacului:

Colaj - bici

Am adus plimbarea în noul context. În diminețile cu soare, dăm o tură prin Parcul Tineretului, bem un suc de portocale pe o bancă și ne reîntregim.

-Cum mai ești tu, draga mea?, o întreb cu inima strânsă uneori.

-Felicită, felicită!, răspunde netulburată.

Colaj - Bicicleta Tineretului

Am devenit din supraveghetor de joacă, partener. Mă cațăr, mă ascund, alerg, mă murdăresc. Zburd. Mă încarc acum odată cu ea. Sunt mai solicitată astăzi, dar mi-am găsit surse noi de energie.

Colaj - joacaNu știu ce ne vor rezerva anii, tot ce știu astăzi este că va fi nevoie să redescopăr mii de mame în interiorul meu pentru ca relația noastră să rămână vie.

This Post Has One Comment

  1. vavaly

    off, e greu. dincolo de greutatile zilei , cele fizice, sunt cele sufletesti pe care ne straduim sa le deslusim. uneori mma intreb daca nnu ne straduim prea mult. sunt in aceeasi situatie, a trecut deja un an si aproape jumatate, si parca tot nu simt ca am echilibrat balanța cu cel mare. dar, asa cum spui si tu, gasim resurse.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *