Acum ceva vreme, Danemarca, îngrijorată de rata natalității în scădere, lansa un concurs pentru a-și determina populația să conceapă, numit sugestiv „Do it for Denmark!”. Constantând că oamenii fac cu 45% mai mult sex in vacanțe, statul nordic și-a trimis populația de acasă cu planuri necurate în minte. Deși nici România nu stă foarte bine la capitolul natalitate, iar guvernul testează tot felul de scheme de remunerare a noii vieți pentru a schimba statisticile, un lucru important este trecut în unghiul mort al agendei publice: o gravidă trăiește zilnic câte o aventură pe meleagurile locale. Așadar, n-am făcut-o pentru România și Bucureștiul îmi amintește zilnic acest lucru.

Pare că am uitat cu toții că suntem conectați. Copiii care se nasc astăzi sunt plătitorii taxelor de mâine, cei care vor asigura decența bătrâneților noastre, cei care mențin societatea în viață. Cu ochii în telefoane, ignorând această realitate, românul își urmează nevoile individuale de astăzi, uitând că și mâine este o zi.

Bucăți din viață sau Gravidă în București

1-4 luni. Disgravidie. Perfuzii. Sistem medical alopat propune soluții pentru supraviețuire, fără idee despre cauză. Perfuzii. Medicina alternativă sprijină. Stil de viață sănătos sprijină. Opinia publică admonestează mâncătorii de ierburi, nașterea acasă, sistemul medical alternativ. Scandal în sistemul medical de stat. Infecții. Detergenți. Corupție. Neîncredere. Nesiguranță.

5 luni. Caniculă. Pătrund în Mega Image pentru prânz. Deschid ușile unui frigider pentru verdețuri și un val de răcoare mă acoperă. Încep să transpir abundent. Simt cum îmi dispare culoarea din obraji și deshidratarea pune stăpânire pe mine. Înhaț coșul și mă duc spre casele de marcat. Treptat îmi pierd vlaga și mirajul îmi arată mai puține case decât sunt în realitate. Pentru o clipă mă gândesc să renunț la prânz, dar nu e o opțiune. Mă așez la o coadă sprijinindu-mă de un raft și aștept. Starea mea pare invizibilă celorlalți, iar eu nu mai am forța să pătrund fortăreața cozii pentru a cere întâietate. Pe măsură ce trec clipele, simt cum se scurge și ultima picătură de energie. Oamenii sporovăiesc în jurul meu, un angajat al stabilimentului îmi atrage atenția că raftul nu este foarte stabil. Doamna din fața mea a uitat ceva și părăsește coada pentru a-și completa coșul imens. Mă uit cu deznădejde. Aștept secole. Răspund monosilabic. Dau cardul și ies afară cu propulsia unui melc. Mă așez pe prima bordură de lângă magazin respirând ușurată. O doamnă care cerșea strategic la ieșire îmi atrage atenția că-i locul ei. Îi spun că nu mă simt bine și îmi întinde o sticlă cu apă.

6 luni. Schimbare legislativă. Un tătic din Transilvania primește 35.000 Euro indemnizație. Opinia publică este șocată. Politica eliminării plafonului maxim pentru indemnizații nu este infailibilă. Un val de remarci usturătoare țâșnesc de pe Facebook. Mămicile abuzive golesc vistieria statului.

6 luni și jumătate. Ikea. Coada pentru gravide și părinți. Un coș abandonat. Îl ocolim și intrăm în fața lui. Un domn și o doamnă apar rapid lângă el și domnul ne atrage atenția că erau la coadă. Îl întreb pe domn dacă este însărcinat. Zâmbește fâstâcit și îmi spune că nu. Sofia se zbate să evadeze. Discuția continuă în fundal sarcastic.

7 luni. Naștere naturală cu blândețe. Posibilități reduse în București. Privat avid de cezariene, stat nesigur.  Încheiem un contract de 6.500 lei pentru o naștere nemedicalizață, fără anestezie, vaginală. Scump. Indemnizația pe două luni jumătate.

7 luni. Medic de familie. Cerere concediu medical. Sistem electronic nefuncțional. Așteptăm. Nu se poate face nimic momentan. Reveniți.

7 luni jumătate. Magazin de cartier. Încerc să ies pe ușă. Un domn dorește să intre în același timp. Rămânem blocați din cauza burții mele. Mă uit disprețuitor. Se împinge și ne deblocăm.

Spre 8 luni. Aglomerație la metrou. Lift ioc. Scările rulante în stare de nefuncționare. Cobor rapid urmând mulțimea spre peron. Gâfâi la destinație, dar îmi mențin bărbia semeață. Se deschid ușile metroului și hunii năvălesc, pardon, pasagerii. Intru și eu mai greoi, cum îmi este perioada. Ochesc o curea de sprijin și mă agăț temeinic de ea. Trenul se clatină și deranjez cu burta ziarul domnului din fața mea, care mă scrutează iritat. O doamnă din dreapta mea, văzând scena, îi atrage atenția domnului că sunt însărcinată. Ei bine, parcă aștepta să i se dea dreptul la replică.

Da, ce, doamnă, am pus-o eu? Ce sunt eu responsabil?, răcnește domnul pasager. Sunt obosit, vin de la schimbul de noapte și dumneata îmi spui că-i duduia gravidă. Și ce-a mai pornit pe drum așa devreme, ce mai dorește?

Doamna șocată se lansează să-l admonesteze pe necuvincios spunându-i că bunul simț îi lipsește astăzi. Între timp mă cuprinde un val de amețeală și de agresivitate, așa că hormonii își fac auzită vocea și încep să plâng în plină mulțime. Ușile trenului se deschid și eu mă strecor rapid să nu fac față rușinii mele.

Copyright foto – Campanie publicitară CTA – Ride With Heart.

Please offer a pregnant woman a seat. Remember, your mother was pregnant once.

This Post Has 2 Comments

  1. Pingback: Ce ne mai trebuie atâția copii? - Disciplină de mamăDisciplină de mamă

  2. Pingback: Ce ne mai trebuie atâția copii? | Disciplină de mamă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *