Părerea de rău post-factum în cazul maternității este clar un subiect tabu. Societatea prin toate vocile ei îți recomandă ca nici măcar în solitudinea propriilor gânduri să nu te îndrepți spre o asemenea ipoteză. Totuși, fuga de maternitate ne înconjoară în multe forme, iar în fundal se întrezărește o luptă surdă între iubirea pentru copil și nevoia mamei de a-și trăi nestingherită viața.

Totuși, un sociolog israelian, Orna Donath, obosită fiind să fie considerată o anomalie decizia ei de a nu avea copii într-o țară în care femeile au în medie câte trei copii, a deschis cutia Pandorei. În 2015 a publicat un studiu pe baza a 23 de interviuri cu mame care regretă maternitatea. În cadrul studiului argumentează că deși maternitatea poate fi privită drept o oportunitate pentru “împlinirea personală, plăcere, iubire, mândrie, mulțumire și fericire”, poate, de asemenea, reprezenta deschiderea unei „lumi a neputinței, tristeții, frustrării, ostilității, dezamăgirii, oprimării și subordonării”. Studiul nu a fost destinat să permită mamelor expresia ambivalenței cu privire la maternitate, ci să le ofere posibilitatea celor care doresc să ia înapoi decizia maternității să exploreze această experiență.

Mamele care au făcut parte din studiu au mărturisit că regretul nașterii stăruie încă după decenii. „Mi-am dat imediat seama că nu era pentru mine”, spune Tirtza, 57 de ani, divorțată, doi copii, bunică. „Este coșmarul vieții mele […] nu mi-a adus nimic în afară de o anxietate continuă și dificultăți”. Atalya (45 de ani) mărturisește că cei trei copii ai ei, care locuiesc cu tatăl lor, sunt o greutate permanentă a sufletului ei. O altă mamă a apelat la psihoterapie, gândindu-se că trebuie să „repare” ceva ce nu funcționează la ea, că totul ar fi în ordine cu un al doilea micuț … dar nu.

The Guardian face un sumar al unor polemici aprinse pe care studiul le-a iscat. În Germania, autoarea Sarah Fischer a publicat Die Mutterglück-Lüge (Mama – minciuna binecuvântării), cu subtitlul Regretul Maternității – De ce aș fi preferat să fiu tată; scriitoarele Alina Bronsky și Denise Wilk au analizat realitățile ireconciliabile dintre imaginea mamei tradiționale nemțoaice și condițiile pieței muncii în cartea Abolirea Mamei. Jurnalistul Harald Martenste a scris că mamele care-și exprimă regretul comit un abuz asupra copiilor lor, în momentul în care aceștia sunt confruntați cu emoțiile negative ale maternității propriilor mame.

Este inutil regretul?

Elefantul este în cameră. Problema există cu toate consecințele care vin la pachet și este cazul să fie conștientizată pentru a se găsi soluții. Însă, conform autoarei studiului, „regretul nu este de dorit decât dacă vorbim de un păcat sau de o crimă, altfel este văzut drept o emoție negativă, semn al slabiciunii sau eșecului, o disfuncționalitate care este util să fie rapid depășită”. Sociologul Charlotte Debest întărește părerea colectivă într-un articol din Liberation făcând foarte dificilă expresia acestei emoții în mod deschis – „din momentul în care au apărut numeroase metode de contracepție, care îi dau unei femei posibilitatea de a gestiona concepția, este de datoria ei să o facă”, iar „maternitatea trebuie să rămână o sursă de împlinire”, „un pas esențial pentru femei”,  în acest context fiind de neconceput regretul.

Primul aspect al deschiderii către o asemenea ipoteză, cea care astăzi lipsteșe aproape cu desăvârșire, este înțelegerea vindecătoare pe care mama o poate primi, acceptarea expresiei ei reale de sine, fără măști. Deodată este văzută și acceptată pentru ceea ce este, pentru cine este. Primește înțelegerea socială că fiind cine este nu va fi considerată o paria și aruncată la marginea societății.

A doua etapă este cea de readaptare a întregii situații pentru a gestiona nevoile mamei degrevând-o pe cât posibil de un statut pe care nu-l poate integra în cotidianul vieții ei. Într-adevăr, conștientizarea poate fi dureroasă, atât pentru mamă, pentru copil, cât și pentru întreaga familie, dar poate fi o lecție autentică de asumare. Aici vocea socială va pleda în favoarea drepturilor copilului, dar având ghidajul potrivit, situația poate fi gestionată de o manieră care să nu-l rănească. Este clar că pot apărea confruntări dintre cele mai diverse – copilul va fi pus în fața unui aspect interesant al mamei, care nu mai este numai cea care îl susține continuu necondiționat, este un individ cu o traiectorie proprie, iar iubirea existentă va trebui să-și găsească forme noi de expresie pentru a reflecta noua realitate.

Familia se va reformula pentru a include maternitatea ca rol secundar și alte roluri ale mamei ca fiind principale. Deși fără declarația fățișă a vreunui regret, familia modernă jonglează cu schimbările de rol – mama-tată și cu tatăl-mamă, cu externalizarea educației și grijii față de copil unor furnizori de servicii. Prioritizarea există în mod vădit și nu implică neapărat un regret de un anume fel, ci mai degrabă o conștietizare a unei ordini sociale schimbate.

De cele mai multe ori însă mama poartă acest secret ca pe o stigmată, cautând mută o scăpare dintr-un rol care nu o împlinește în aceeași măsură precum altele, ba chiar îi repugnă. Din prima clipă după naștere caută să revină la femeia de dinainte, să fie dorită, văzută, înțeleasă. Vrea să revină în câmpul muncii și în cel social rapid, așa că poartă copilul în diferite medii mai potrivite sau mai puțin potrivite lui. Caută soluții de sprijin pentru a se degreva de noile responsabilități. Se zbate mut pentru a nu se sufoca.

Cine e responsabil pentru situația creată?

Mulți ar spune că este clar responsabilitatea mamei. Mai mult, s-ar putea argumenta simplu că în cazul de față copilul primează, iar mama ar “trebui” să-și asume decizia (nu discutăm despre forțarea legală a mamei de a avea un copil, ci despre decizia liber consimțită). Să jucăm înainte cu cărțile de pe masă, nu?! Dar situația este una creată la nivel social, nu numai individual. Majoritatea femeilor trăiesc integral în poveștile sociale déjà devenite mituri – “femeia se poate împlini numai prin existența unui copil”, iar dacă se opun mitului, sunt rapid delegitimizate, fiind considerate “ne-feminine, egoiste, demne de milă sau defecte în vreun fel”. Ba mai mult, se pot găsi marginalizate, incapabile să se mai integreze în unele cercuri sociale. Miturile rămân neverificate până în momentul contactului cu realitatea. A apărut copilul și împlinirea nu apare. Ba dimpotrivă, apar durerea nașterii, deformarea corpului, lipsa dorinței soțului, subordonarea unei alte ființe, lipsa libertății personale, oboseala, neștiința, necunoscutul, dificultatea de a se reintegra în câmpul muncii – pierderea trenului în favoarea unor bărbați, imposibilitatea de a vorbi despre ceea ce simți cu alte persoane, perspectiva unei vieți trăite în acest nou context și lista continuă nestingherită. În balanță, apare iubirea și, inexplicabil, nu-i suficient.

Este clar că într-o lume ideală mamele ar trebui să analizeze toate aspectele deciziei lor și să fie conștiente de ce aleg ceea ce aleg, să nu fie victimele unei ordini sociale sau biologice, dar, din păcate, acestea sunt situații destul de rare. În realitate multe femei ajung mame din inerție, fiind împinse de societate prin vocile familiei, rudelor, experiența prietenelor nu ajung să-și pună problema dacă maternitatea este parte din drumul lor sau nu. Iar când apare o integrează pur și simplu pe cât de bine pot, așa cum au făcut-o generații de femei înaintea lor, înăbușind vreo formă de regret.

Am scris aici despre procesul deciziei de a fi mamă și despre cel a-l deciziei căsătoriei cu speranța că va ajuta și alte femei să-și conștientize cu adevărat nevoile și să nu se confrunte cu regretul. Știu că decizia maternității mele a fost asumată, n-a venit dintr-o condiționare biologică sau socială și sunt aici să povestesc femeilor care-și caută drumul într-o etapă sau alta a vieții lor.

This Post Has One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *