Mi-a luat două sarcini disgravide să ajung să scriu despre acest subiect. La pachet cu stările fizice au existat multe judecăți de valoare pe care a fost nevoie să le accept și să mi le iert. M-am condamnat că în sinea mea resping sarcinile, deși în aparență nu eram conștientă de acest lucru. M-am blamat și pentru că nu am fost capabilă să găsesc cauza afecțiunii și să mă readuc la echilibru. Mi-am detestat slăbiciunea, care m-a forțat să las pe altcineva să aibă grijă de mine. Mi-am iubit soțul ca niciodată că a fost fiecare clipă lângă mine, dar am detestat oglinda neputinței pe care mi-o ținea fără să fie conștient. M-am comparat și nu m-am simțit suficient de femeie în rolul de gravidă și viitoare mamă.

Așa că m-am lansat într-un război feroce, cu toate armele sus, hotărâtă nu numai să supraviețuiesc, dar să-mi controlez la sânge corpul, emoțiile și gândurile. Pentru asta am strâns sute de informații, am testat sute de sfaturi, am apelat la terapii alternative. Efectiv, am luptat cu o greață continuă pentru cinci luni și apoi periodic, vărsături după fiecare masă, dureri de cap acute, amețeli, tulburări de vedere, cu o stare generală de slăbiciune care nu îmi permitea să stau mai mult de câteva minute în picioare. Citiseam că sarcina nu-i o boală, însă corpul meu n-a fost niciodată mai dezechilibrat ca în această perioadă. Așa că, în mare parte, sarcina a pornit ca o boală pentru mine.

Dacă te uiți prin lupa victimei sau prin cea a luptătoarei asta vezi, o victimă sau o luptătoare

Aș vrea să vă pot spune că am învins, dar nu, nu am învins. Aceasta a fost prima lecție. Pentru a asculta mesajul pe care o afecțiune vrea să ți-l transmită este nevoie să-i lași libertatea s-o facă și ție libertatea să-l auzi. Orice altă poziționare, fie de a îmbrățișa dezechilibrul, fie să i te opui, este la fel de neproductivă. Așadar, nu a fost de la început un război de dus, nici câștigători sau învinși în proces. Am plecat de la premiza că afecțiunea purta cu ea un mesaj și tot ce aveam de făcut era să-l descifrez pentru a readuce echilibrul, pentru ca la final să ajung la concluzia că este un proces firesc din viață pe care aveam nevoie să-l trăiesc conștient.

Jurnal de disgravidă sau în căutarea cauzei

Ipotezele afecțiunii sunt extrem de variate. Medicina alopată vorbește de  o hiperexcitabilitate anormală a centrilor subcorticali sau de un nivel crescut al hCG-ului sau de un conflict între ou și mamă sau de o toxemie (în popor, sarcină toxică) cauzată de modificările locale de implantare sau de un histeroreflex cu punctul de plecare pe colul uterin sau, pur și simplu, de o hipersensibilitate. Cu alte cuvinte, există multe ipoteze, dar astăzi oamenii de știință nu știu ce cauzează dizgravidia. Odată ajunsă la spital te întâmpină perfuziile, adică un tratament antiemetic și de reechilibrare metabolică, care înseamnă o mică gură de aer pentru o zi două.

Atunci m-am gândit că poate răspunsul este în nutriție. Am încercat să urmez un meniu oferit de un nutriționist, ceea ce s-a dovedit destul de greu. Corpul se răzvrătea la fiecare pas și voia să i se satisfacă cele mai capricioase dorințe. Împotriva greței, funcționau băuturile acidulate (bere fără alcool sau apă minerală) sau ceaiurile reci de mentă, snack-urile sărate (grisine, biscuiței); pentru a limita vărsăturile a fost necesar să observ cu atenție cum și cât mănânc, înghițituri mici, mese mici, lente, conștiente. Într-un final am realizat că era momentul să las corpul să-și urmeze dorințele, să renunț la cântar, proiecții de greutate și numai să mă bucur. Cartofii prăjiți nu sunt cei mai sănătoși, nici shaorma sau alte combinații fast-food care până atunci nu-și aveau locul în meniul meu, dar acum erau ceea ce corpul sau mintea comandau, iar eu am urmat împăcată cu mine însămi, observând punctual ce îmi face bine și ce nu. Corpul meu nu mai era corpul pe care-l cunoșteam și poate ceva interesant aveam să învăț de aici.

După 10 sesiuni de acupunctură am reușit să cresc tensiunea și să diminuez intensitatea durerilor de cap. Terapeutul, un bătrân chinez, m-a privit cu compasiunea înțelepciunii bătrâneții în fața nerăbdării tinereții și nu mi-a recomandat intervenția în spectrul vărsăturilor sau greței, pe care le-a considerat o reacție normală de calibrare a organismului. În accepțiunea lui, sarcina era o zbatere pentru a face loc unei noi vieți și putea aduce cu ea un dezechilibru care va dispărea în mod natural, așa cum a apărut. Eu nu mai aveam răbdare să îndur, el nu se mai grăbea nicăieri.

Ceea ce m-a condus către homeopatie. O aventură cu granule și auto observare care a durat câteva luni, dar nu a părut că aduce cu ea ceva nou, ci numai urmărirea ritmului natural al organismului și poate accentuarea uneori a stărilor de greață sau de vomă. Practic, organismul avea nevoie să elimine, să se zbată, pentru a se pregăti, iar tratamentul sprijinea direcția primită.

Am concluzionat că mesajul nu era atât de evident pe cât mi-aș fi dorit, pentru că starea de Rău continua. Poate abordările mele nu fuseseră potrivite, poate stătea ascuns undeva în subconștient așteptând să-mi fie revelat. Așteptarea mea era ca odată înțeles mesajul, cauza găsită și rezolvat conflictul, echilibrul să revină în viața mea. Terapia craniosacrală mi-a oferit o pauză de liniște, care mi-a dat oportunitatea să mă ascult, să fiu blândă cu mine și cu ceea ce experimentam. Am văzut în aceste momente că trăirea acestui proces, așa cum era el, era o parte din mesaj. Mi se oferise un context tulburător care îmi ținea o oglindă în care mă vedeam diferit față de cum mă vedeam în cea pe care mi-o ținea echilibrul. Puteam sparge oglinda sau mă puteam privi frust în ea.

Un context diferit, un corp diferit, o minte diferită, emoții diferite, umbre și aspecte ignorate scoase la suprafață

M-am îndreptat către meditații lungi, constelații familiale, hipnoza regresivă, înot, yoga și clarvedere. Relaxată, am scormonit subconștientul cu intenția de a fi prezentă și de a accepta, așa că am văzut și am acceptat multe aspecte ale mele ignorate până atunci. M-am reașezat în rolul de mamă, modelându-mi credințele și așteptările. Modelul meu de mamă venea la pachet cu modelele mamei, bunicii și mătușii mele. Toate aveau limitările lor și nu mă reprezentau în totalitate, dar îmi transmiseseră temeri, neputințe, așteptări. A fost nevoie să mă recreez, să-mi găsesc propriul meu model, imperfect, în formare, iertând trecutul și autentic cu femeia care sunt astăzi. Pentru asta m-am conectat cu mama primordială, esența creației feminității și am lăsat-o să mă încadreze într-un lung șir de femei care purtat viața în pântece și au fost canal pentru creație. A fost, în egală măsură, o eliberare și o vindecare care s-au finalizat cu o mamă care poate, știe, vrea.

Mi-am înțeles latura pur rațională care mă sprijinea să navighez în general viața și am făcut loc laturii instinctuale să se manifeste. A apărut la suprafață femeia sălbatică, puternică, tulburătoare. A cerut să intre în contact cu propria-i sexualitate, să se vindece de traumele limitării trăirilor sexuale și a relațiilor neautentice, pentru a da libertate corpului să-și urmeze ritmul natural. Această femeie lasă astăzi să curgă creația nestingherită, nu judecă sau etichetează, doar trăiește. A apărut o femeie capabilă să exploreze dincolo de limitele convenționalului și să-și găsească libertatea de a cerceta sexualitatea într-o formă ignorată social, nașterea.

Disgravidia a fost sursa unui proces de reîntregire, de conștientizare a unor tipare și răni care aveau nevoie să fie vindecate, pentru ca la final să apară o femeie nouă.

În cuplu

Nu numai eu a fost nevoie să explorez noua realitate, ci și relația de cuplu. Am avut nevoie să mă las în grija lui, dar el a făcut imposibilul posibil să fie alături de mine. Uneori ne-am plâns limitările, nu ne-am simțit suficienți sau recunoscuți de celălalt pentru efortul nostru într-o perioadă atât de solicitantă. Am fost furioși și frustrați.

Social am simțit stigmata necunoașterii acestei afecțiuni ca fiind ceva îngrijorător, pentru că finalitatea este, în marea majoritate a cazurilor, pozitivă. Dar inabilitatea de a-ți continua viața normal, nesprijinită, este un parametru care indică o afecțiune demnă de luat în calcul. De secole femeile au trecut prin aceste simptome și nu s-au plâns, lăsând să se așeze credința conform căreia femeile suferă și este în natura lucrurilor să fie așa. Am auzit de nenumărate ori femei spunând că nu-și doresc fiice, pentru că viața de femeie implică suferință. Mi-am auzit chiar propria mamă spunându-mi să fac un efort pentru a nu-mi epuiza soțul cu neputința mea, timp în care simțeam că fac tot ce-mi este omenește posibil să fiu pe picioarele mele.

Provocarea ne-a epuizat și ne-a golit de noi cei de dinainte. Departe de a fi fost un context romantic, perioada ne-a sudat și ne-a demonstrat că la greu suntem capabili să strângem rândurile și să mergem în aceeași direcție.

Schimbarea perspectivei, de la boală la oportunitate

Am concluziat că disgravidia este un proces de adaptare al organismului la sarcină, în toate structurile lui, pornind de la nivel subtil, energetic, până la nivel fiziologic, evident. Dar odată cu această zguduire puternică a tuturor nivelurilor ies la suprafață conflictele negestionate complet sau părțile din noi pe care nu le-am armonizat.

Multitudinea părerilor vis-a-vis de cauza ei revelează că este, de fapt, un proces individual și tulburător. Poate fi trăit la orice nivel alegem, de la echilibrare pur fizică până la cel mai subtil nivel. Poate fi ignorat sau blamat. Ne poate ține oglinda victimei sau oglinda femeii dornice să crească.

Dar navigând disconfortul, poate și durerea, găsești ceea ce țineai ascuns, chiar și de tine însăți. În acceptarea disconfortului am găsit înțelegerea că viața așa cum o experimentăm este un amestec de negativ și pozitiv, în egală măsură. Este nerealist, văzând regulile jocului, să așteptăm un echilibru perfect, deși constant alergăm după ceea ce ne place și respingem ceea ce nu ne place. Trăind acest disconfort, într-un context pozitiv, adică într-un mediu sigur, având o finalitate minunată, nașterea, putem să ne așezăm în armonia vieții, cu tot ce aduce ea, fără lupte. Acceptăm binele și răul ca părți ale întregului, iar undeva binele și răul își pierd etichetele și devin un întreg.

Începând cu a 7-a lună de sarcină, corpul și mintea mi s-au reașezat în armonie. Nu cea pe care o cunoșteam de dinainte de sarcină, ci una diferită, rezultată dintr-un proces conștient de creștere. Nu știu dacă viața îmi mai rezervă și o altă sarcină, am lăsat deoparte orgoliul de a crede că este corpul meu și pot sa-l controlez în totalitate. Știu că dacă-i rolul meu să fiu mama unui alt copil, contextul va apărea, chiar dacă nu voi fi cea care să-l poarte în pântece, iar dacă durerea îmi este context de creștere, viața mi-o va aduce sub o altă formă. Așa că aleg să las natura și simplitatea să mă ghideze, limitându-mi egoul și nevoia de a-mi dirija viața.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *