Am fost întrebată în ultima vreme de ce nu mai scriu. Răspunsul începe cu o vizită la medic:

  • Ce v-a adus la mine, mă întreabă o doctoriță simpatică după vreo oră de așteptat la ușă.

  • În ultimele trei luni am simțit cum organismul îmi cere să iau o pauză. M-am trezit în câteva dimineți cu o durere acută de mușchi, amețită, am vomitat o zi-două și n-am reușit să mă ridic din pat. În câteva zile mă pun pe picioare, după care uit că s-a întâmplat până când starea nu pune stăpânire pe mine din nou. Stomacul mă deranjează constant.

  • De dormit, dormiți bine?

  • Da, când dorm, dorm bine. Dar vedeți, nu prea am dormit în ultimii trei ani și ceva o noapte întreagă. Alăptez de vreo trei ani, mă trezesc de câteva ori pe noapte, uneori stau trează o vreme și în rest alerg.

  • Când vă așezați seara în pat, adormiți ușor?

  • Îmi ia o jumătate de oră, uneori și mai mult, să încetinesc. Simt cum îmi vâjâie capul, o durere în tot corpul și ideile vin de-a valma unele peste altele.

…..

Discuția s-a încheiat cu recomandarea de a mă odihni. Am râs și am plecat cu biletul pe care scrisese îngroșat în timp ce se uita în ochii mei:

  • Nu-i de glumit cu oboseala!

Am ieșit din clădirea rece și m-am așezat pe o bancă în parc, pentru prima dată în ani doar pentru mine. Când am accelerat în felul ăsta mă întrebam?! Mi-am amintit de un prânz în Tailanda. Eram într-un foișor pe o stâncă. Călătoream singură de ceva vreme. Am comandat și m-am întins pe o pernă privind marea. Respiram viața, momentul, libertatea. O relaxare profundă îmi curgea prin vene. Făceam numai ceea ce era relevant pentru mine atunci și nimic mai mult.

De câțiva ani însă gonesc. Viața urmează acum ritmul interior, îmi oferă experiențe scuturătoare una după cealaltă. În ultimii patru ani ne-am căsătorit; am primit un copil în viața mea și am dat viață altor doi; am avut două sarcini tulburătoare, urmate de experiența și mai tulburătoare de a ghida două fete pe drumul lor; am construit o pensiune și am vândut-o; am trecut printr-o restructurare de firmă și de drum; am trăit cu câțiva lei în buzunar; am scris aproape zilnic pe blog în ultimul an; m-am înscris la a doua facultate; am reînceput cursurile de mindfulness; am reînceput proiectele de PR&Marketing.

A venit timpul să trag linie și să păstrez numai ce-i parte din drumul meu:

  1. Îmi doresc o casă blândă cu natura, sustenabilă, unde copiii să se joace prin iarbă cu picioarele goale și unde oamenii să vină pentru o gură de bine și de ei.
  2. Îmi doresc ca practica atenției, mișcării și traiului conștient să-mi fie natură.
  3. Vreau să-mi continui studiile de psihologie, mindfulness și mișcare.
  4. Vreau să scriu despre experiențele de mai sus cu dorința de a inspira și a sprijini.

Atât, doar atât. În concluzie, voi scrie mai rar și mai apăsat. Cătălina, prietena pe care am regăsit-o în principiile mele în anii care au trecut, îmi va fi partener de scriitură. Blog-ul va deveni o sursă de informare și inspirație pentru cei care practică mindfulness-ul, meditația, yoga, în contextul familiei, cu ei înșiși, cei mici sau în cuplu. Între timp, voi trăi mai tihnit și voi explora mai atent.

Cu drag,

Ada

PS: Articolul m-a vindecat. A marcat sfârșitul unui drum și începutul altuia.

Foto – Ryan Moreno on Unsplash

This Post Has One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *