Clasa a VI-a, după ședința cu părinții, discuție cu soțul:

  • Cum a fost la ședință?
  • Bine. Adică nu ne-am certat de data aceasta. Deci, bine.
  • Zâmbesc sec. Despre ce ați discutat?
  • Păi, am primit lucrările la matematică și fizică.
  • Și?
  • La fizică a știut ceva, dar a greșit din neatenție. La matematică nu a știut. Trebuie să ne organizăm să lucrăm mai mult, pentru că în ultima vreme am lăsat-o mai moale. S-au încheiat și sesiunile de pregătire cu doamna profesoară. Erau utile, dar noi n-am fost suficient de serioși și n-a mai vrut să continue.
  • Să căutăm pe altcineva?
  • Este a patra încercare. Nu știu. Exagerez. Nu.
  • Altceva?
  • Ni s-a cerut să venim cu propuneri pentru Săptămâna Altfel. Nimeni n-a propus nimic. Nici eu n-am avut nicio idee. Mă simțeam epuizat, stors, fără niciun chef. Mai fac câte o glumă o dată pe lună la ședințele astea, în rest nu mai sunt în stare de nimic.
  • Concluzii?
  • Ne apropiem de teze. Să tragem tare, să ne focusăm în perioada următoare.

Simțeam cum se scurge energia din noi în timpul discuției. Îmi imaginam părinții așezați în bănci, profesorii în față. Mesajul era că sunt de o parte și de cealaltă, deși discursul spunea că sunt cot la cot în această poveste. Îmi povestise că atmosfera era veselă. Ca o petrecere. La suprafață, totul era plin de viață. În esență, cuvântul de ordine era trebuie. Trebuie să scoatem totul din acești copii. Trebuie să ne asigurăm că sunt și ei serioși. Trebuie să facem mai mult, să muncim cu toții mai mult. Să umplem nopțile și zilele cu teme și proiecte. Ambele tabere stăteau gata de apărare în cazul în care responsabilitatea ar fi început să fie aruncată de la unii la ceilalți. În gardă.

Profesoara de matematică întrebase serios, sărind subit de la un alt subiect, fără să-și adapteze tonul ocaziei:

  • Cine-s părinții lui Emil?

Mama lui ridicase timid mâna, cu teama de a nu fi din nou nevoie să dea explicații pentru comportamentul lui. Dar de data aceasta fusese bine, luase un surprinzător zece. Mesajul din spatele acestui surprinzător era că în toate celelalte dăți nu se întâmplase așa, ba dimpotrivă. De data aceasta fusese și el la înălțime.

Aceasta este colaborarea dintre părinți și sistem. Luăm mingea când ne este aruncată, pentru a o da înapoi cât mai rapid. Suntem scoși la lecție, expuși în fața celorlalți. Nu numai copiii noștri sunt comparați, ci și noi, părinții. Venim cu idei, din puțul defensivei, o apărare împotriva tuturor, punând accentul pe ceea ce nu funcționează și dorim punctual remediat. Vrem să fie un copil mutat într-o altă bancă, nu ne place clasa opțională de germană, vrem ca unii copii să nu mai primească teme la nivelul celor de concurs. Nu suntem dispuși însă să cerem copilăria înapoi, să cerem claritate în educație, să ieșim din trendurile dezvoltării cognitive și să cerem respect pentru copilul nostru.

Oamenii din fața noastră, reprezentanții sistemului, sunt pe aceeași frecvență cu noi. Fac și ei ce pot. Jonglând printre reforme, schimbări de programă, solicitările noastre, o lume în continuă schimbare și sufletul copilăriei. De cealaltă parte, noi, părinții, facând tot ce putem, în acest cadru aparent clar delimitat, dar în care lipsa clarității pe termen lung ne permite să ne pierdem.

În ciuda bucuriei aparente și a înțelegerii care tronează între noi și educatorii din fața noastră, colaborarea este una a supraviețuirii, a adaptării, a zilei de azi. Am putea oare să modelăm, să creăm împreună acest sistem, să ne asumăm până în măduva oaselor că suntem împreună implicați în educația copiilor noștri?! Nu ne-am pus niciodată problema. Pare imposibil. Dintr-un alt film în care ne-ar fi foarte greu să jucăm. Ne prefacem împreună că totul merge în direcția potrivită. Viața nu cere numai de la acești copii mult, dar și de la noi. Așa că luăm cât putem duce și ne dorim tacit să fim mai curajoși, să fii putut mai mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *