Zi de zi mă întreb ce pot face mai mult pentru copilul meu. Ce jocuri să mai inventez, ce jucării și cărți să-i mai cumpăr, ce locuri să mai vizităm și ce mâncare să-i mai fac. Focusul este pe a face. La fel s-a întâmplat și cu venirea celui de-al doilea copil pe lume. Am dezbătut cine unde doarme, cine cu cine doarme, cine va petrece timp cu cine când, dar cine-i familia noastră în acest proces și cine suntem noi părinții individual au fost niște întrebări tangențial abordate.

Am uitat că „a crește un copil nu este atât despre ceea ce este de făcut, ci despre cine suntem fiecare dintre noi.” (Oana Moraru)

Pentru a integra armonios un al doilea copil în familie este nevoie să facem un salt de conștiință. Dar am sperat că la noi va fi altfel, că nu ne vom confrunta cu provocările celorlalte familii. Noul membru al familiei va fi primit cu bucurie și integrat de la sine în viața familiei și apoi … dăm nas în nas cu realitatea de pe teren pentru care nu ne-am pregătit.

Am asistat tulburată la transformarea copilului mai mare. Dacă înainte era tot un zâmbet, deodată are momente de apăsare, este taciturn și distant. Vrea să fie bebeluș pentru a primi atenția oferită celui mic. Își abrogă și el un sân și încearcă să sugă din nou. Lovește bebelușul fără a spune vreun cuvânt. Se confruntă cu emoții pe care nu știe să le numească, nu știe să-ți spună ce-i cu el. Vina de a-i fi zdruncinat lumea lui de poveste te gâtuie. Se uită uimit retrăgându-se într-un colț când te aude certându-l pentru a proteja un alt copil. Ai vrea să te duplici pentru a-l ține pe fiecare în brațe, pentru a-i vorbi cu blândețe și a fi lângă el continuu. Faci tot ce poți, dar într-o zi te lovește o replică drept în suflet … Eu nu mai am loc!

Haosul amenință să înghită treptat armonia anterioară. Așa că te transformi în paznicul celui mic, alergi ori de câte ori poți și către celălalt, faci rapid ce-i de făcut, renunți la unele principii la care țineai cu dinții, relația cu soțul rămâne una de parteneriat eficient, accepți ajutorul de oriunde vine cu încântare. Ritmul s-a schimbat și nu-ți rămâne decât să te acomodezi noii etape. Una în care zgomotul casei te împiedică să-ți mai auzi gândurile, oboseala te prinde treptat ca într-o capcană, iar echilibrul îți este puternic încercat.

Și, da, acum este momentul să te întorci în interior

În schimbul introspecției, alergăm în exterior pentru a găsi niște trucuri care să ne ajute să gestionăm provocările acestei etape, dar fără o fundație niciuna dintre aceste concepte de parenting  nu funcționează. Așa că, deși la o primă vedere pare contraintuitiv ca într-un moment de maximă solicitare să-ți iei timp să fii atentă la ce-i ascuns în tine, acum este momentul cel mai potrivit. Eliminând cauza dezechilibrului, fundația se consolidează pentru a susține provocările cotidiene.

Iubire, identitate, efemeritate (impermanență)

Așadar, este acel moment de cotitură când ne uităm la relația noastră cu iubirea. Dacă iubim pe cineva, altcineva nu mai are loc? Se împarte iubirea? Este oare limitată? Intră iubirea în competiție? Putem iubi mai mult sau mai puțin? Are iubirea grade? Ce fel de iubire este cea care are grade? Ne condiționăm iubirea față de ceilalți? Cum putem să ne deschidem mai mult inima? Să lăsăm emoția să curgă prin noi? Iubim oare pe cineva? De ce? Cum?

Este necesar să luăm în serios acest proces, pentru că limitările noastre sunt și limitările copiilor. În viața de zi cu zi iau diverse forme, iar fondul nu mai este ușor de sesizat. De exemplu, alegem să includem în câmpul afectiv puțini oameni, familia extinsă și câțiva prieteni, închizându-ne inima pentru majoritatea populației. Asta pentru că înțelegem că nu avem resurse pentru a-i include și pe ei, așa că ne limităm, ne ținem inima închistată. Altfel, iubirea ar curge nediscriminat, liber, spontan. Ne-ar înduioșa suferința în orice formă în egală măsură, am iubi copilul vecinului din iubire pentru copii. Ei bine, această limitare îl poate determina pe copil să creadă că resursele s-au împărțit la doi, i s-a luat o parte din iubire. Nu cuvintele noastre îl ajută să înțeleagă, ci cine suntem noi în străfunduri.

Un alt subiect delicat pe care familia îl are de gestionat este definirea identității. De obicei, lăsăm exteriorul să ne spună cine suntem. Suntem mame, fiice, bloggeri, șefi, soții, iubite. Când unul dintre acești piloni ai identității este zdruncinat, ne clătinăm de la rădăcină. Cine suntem când nu avem aceste atribute? Care este esența noastră de neclintit? Imaginați-vă ce crede copilul, dacă noi nu știm. Poate era fiică unică, se bucura de anumite beneficii. Dar acum nu mai este. Pentru că nu știe cine altcineva să fie, vrea înapoi ce i s-a luat. Altcineva este cine ar vrea să fie ea.  Așa că este geloasă. Furioasă. Confuză. Pierdută. Cum îi arătăm că toate aceste roluri sunt numai roluri? Cine suntem, de fapt?

Această schimbare bruscă, poate și brutală, este una dintre multele care vor apărea în viață. Asta pentru că nimic din ceea ce ne înconjoară nu este veșnic.Totul este într-o continuă curegere. De fapt, cu cât înțelegem mai devreme în viață că totu-i efemer, cu atât ne vom detașa mai mult. Ne vom bucura mai mult de moment prezent și vom trece mai rapid peste suferință, știind că nici ea nu este permanentă. Vom naviga suav prin existență jonglând cu rolurile, cu sarcinile, ne vom adapta rapid la schimbare, vom ieși constant din zona de confort nefiind afectați de anxietatea schimbării. Mai mult, faptul că nimic nu-i bătut în cuie, se poate schimba în orice moment, aduce cu sine ideea că noi ne  putem schimba în orice moment și orice loc. Aşa cum spune învăţătorul Thich Nhat Hanh: “Mulţumită impermanenţei, totul este posibil.”

Și în acest caz, relația noastră cu impermanența vieții este cea care îl va influența pe copil, nu vorbele noastre de duh. Pentru a vedea concret care poziție noastră vis-a-vis de această filozofie este nevoie să adaptăm contextului nostru. Cât de tare te agăți de obiectele din jur, de oameni, de relații, pentru a păstra totul neschimbat, stabil? De exemplu, ți-ai dorit o casă pentru a avea siguranța că mereu vei avea un loc al tău? Ți-ai amanetat libertatea pentru această stabilitate? Dar este oare casa stabilă? Te-ai căsătorit pentru a avea o anumită siguranță emoțională? Ai ales un serviciu cu un salariu constant care să te sprijine să-ți urmezi plăcerile în timpul liber? Încerci să rămâi constant în zona de confort? Te sperie schimbarea?

Un al doilea copil ne zbuciumă din structură și singura variantă onestă este să ne verificăm pilonii structurali, nu să încercăm să reacționăm la ceea ce vine înspre noi. Trecând la un alt nivel de conștiință, îi sprijini și pe copii să facă același salt, iar restul se va așeza zi de zi la locul potrivit.

Sursa foto: http://www.essentialbaby.com.au

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *