Am fost un copil „cuminte”, „binecrescut”. Am tăcut în prezența adulților și am răspuns când eram întrebată. Am păstrat liniștea pentru ca ei să poată discuta. Am stat frumos cu părul meu creț în condițele epuizant de aranjat, în rochițele dintr-o dantelă care îmi irita pielea, încercând să stau cu spatele drept, dar terminând cu el încovoiat, pentru că integritatea mea era sufocată și neputincioasă în fața voinței celor mari. Am învățat să pășesc ca o balerină, insesizabil, pentru a nu deranja. Mi-am pus jucăriile la locul lor să nu fie dezordine. Am folosit mereu furculița și cuțitul. N-am sorbit zgomotos din lingura de ciorbă. Am mestecat cu gura închisă. Am acceptat într-o clipită când mi s-a spus la magazin că nu avem bani pentru asta sau pentru cealaltă. Tata venea la ședințele cu părinții să fie lăudat, să fie tatăl model cu odrasla care le știe și le poate pe toate. Am avut derapajele mele inevitabile, majoritatea accidentale, pentru care m-a gâtuit vina zile la rândul.

Mi-au luat mulți ani să-mi regăsesc vocea. Să ma pun pe primul loc pe mine, să fiu atentă la dorințele și nevoile mele. Într-un final, să mă iubesc pe mine așa cum sunt. Au picat măștile una câte una de-a lungul anilor până când m-am văzut goală, frumoasă, autentică și m-am îmbrățișat pentru prima dată. Văzându-mă am crescut într-o clipă și m-am transformat în femeie. Fetița din mine a râs zgomotos, și-a aruncat hainele conforme și s-a lăsat mângâiată de razele soarele cu picioarele goale afundate în iarba umedă.

M-am auzit într-o zi dorindu-mi ca Sofia să facă liniște, să-și vadă de jucăriile ei așa încât să ne putem uita la un film. În cuvintele de altădată: să fie cuminte. Mi-a răsunat dorința ca un ecou și copilul cuminte din mine împreună cu femeia de acum au strigat la unison: Nuuuu! Nu vreau un copil cuminte! Vreau un copil copil!

“Cuminte” este acel clișeu găunos cu care ești îndemnat toată copilăria, ești readus la turmă când te pierzi. Alergi prin casă – „Fii cuminte!”, tragic pisica de coadă – „Fii cuminte!”, de nu ești cuminte nu-ți aduce Moșul nimic și tot așa. Cumințenia este eticheta absolută pe care o poate purta un copil, este tichetul de liberă trecere, blazonul princiar. Când ești mic, de teama de nu atrage oprobriul public asupra familiei tale, de a fi privat de anumite privilegii sau de afecțiune, plătești prețul statului. Însă, prețul adevărat este cu mult mai mare decât simpla absență a unei jucării, chiar și decât o palmă pe obraz. Într-o altă ordine de idei, puțini copii au noțiunea acestei cumințenii. Știu numai că se aplică multor situații, parcă la orice și o asociezi numai cu privirea dezaprobatoare a părinților. Așadar, m-am uitat în dicționar și am aflat ce înseamnă să fii copil cuminte.

Copil cu purtări bune/binecrescut

Pe măsură ce crește, copilul capătă din ce în ce mai multă experiență de viață, se adaptează normelor sociale pe baza înțelegerii pe care o are despre ele. Să fie clar, copiii nu se nasc aclimatizați social, se conformează în timp. Până atunci, mănâncă și cu mâna și cu furculița, aleargă în jurul mesei, strigă când ceva nu le convine, iar procesul lor de adaptare respectă ritmul lor individual. Ceea ce înseamnă că nu putem aplica aceleași standarde de bună purtare unui copil cu cele aplicate unui adult. Mai mult, copiii nu sunt statistici și din respect pentru individualitatea lor nu-i comparăm cu media și etichetăm în concordanță.

Pe de altă parte, copiii au prioritățile lor, care nu coincid neapărat cu ale noastre. Pe o scară de 1 la 10, distracția, creativitatea, spontaneitatea, socializarea cu alți copii în orice moment primează în fața programului prestabilit de noi, oricărei forme de activitate statică (asta dacă nu stau fascinați în fața calculatorului sau televizorului), ordinii și disciplinei. Pur și simplu, e în natura lor. Cumva cu îndemânare și înțelegere armonizăm nevoile noastre cu ale lor, dar nu intrăm cu bocancii în activităție lor de moment, în dorința lor de a se bucura de viață.

Copil așezat

Înțeleg eu, așezat într-ale copilăriei. Echilibrat cu natura lui. Armonizat cu dorințele și nevoile lui. Nu așezat într-ale maturității, la locul lui într-o lume în care tot ceea ce vor sau ce fac adulții e mai important, mai adecvat, mai util și, evident, mai deștept.

Mi-am amintit acum de Marshmallow Challenge – un joc în care trebuie să faci cea mai înaltă construcție din bețe de chibrituri într-un anumit timp – copiii de grădiniță au câștigat în fața avocaților și a studenților la științe. Deci, învățăm multe și de la copii chiar și acolo unde ne considerăm stăpâni. Important este să le dăm oportunitatea să ne fie profesori.

Copil ascultător

Clar, ascultarea copiilor e diferită de cea a adulților. Ascultă în timp ce fac altceva, pe durate scurte de timp și cu intermitențe. A vrea să fii ascultat ochi în ochi pe toată durata discursului tău contrazice natura copilului. Ba, mai mult, să primești și un răspuns complex care să reveleze empatia copilului față de punctul tău de vedere este de domeniul ficțiunii. Practic, copilul îți va răspunde din contextul lui de libertate, armonie cu nevoile lui, bucurie de viață și uneori te va năuci cu acuratețea și claritatea lui. Cu toate acestea, rareori se va conforma binevoitor dorințelor tale fără a cere explicații suplimentare și a-și argumenta cazul. Carevasăzică, acesta este un copil ascultător. Cel care își ascultă nevoile, dorințele, este în armonie cu natura lui de copil și își ia din timpul lui să asculte propunerea ta și să-i răspundă argumentat. Nu unul care lasă tot ceea ce are de făcut, pleacă tăcut capul și se supune dorinței tale de adult.

Copil liniștit

Dacă nu vorbim de un copil cu un temperament melancolic, este dificil să asociem copilăria cu liniștea. Copilăria este etapa neliniștii, a cercetării, explorării, cunoașterii, înțelegerii, observării. Cu greu se pot face toate aceste activități constant rezemat de un perete, lângă un maimuțoi, în liniște, ci, se pot face sărind dintr-un sertar în altul pentru a ajunge pe dulap, examinând toate șosetele din dulap, analizând rezistența sticlelor din bucătărie la impactul cu solul, testând diferite tonalități vocale și tot așa. Aceasta este liniștea copilăriei.

Copil înțelept/echilibrat

Înțelepciunea este prerogativul maturității, ba chiar al unei maturități târzie. Până a ajunge la acest echilibru sau înțelepciune cu care noi, adulți fiind, ne luptăm încă, copilul are nevoie să-și trăiască zglobiu și zgomotos etapa în care este. Asta va presupune și un comportament sfidător sau răzvrătit uneori.

Pentru dezvoltarea copilului, toate etichetele de mai sus sunt nocive, inclusiv cea de copil „cuminte”. Nu prezintă beneficiul intrinsec unui anumite comportament, nu susțin angajamentul copilului, sunt pur și simplu niște ținte goale de conținut menite să formeze copii care nu dau foarte multe bătăi de cap adulților. Chiar și în cazul în care impunând un anumit comportament forțăm copilul să se supună, este numai o supunere de suprafață, o construcție care va ceda la cel mai mic stimul. De fapt, privind pe termen lung, ce ne dorim de la adultul care este astăzi copil? Să fie un adult la locul lui, liniștit, să nu iasă cu nimic în evidență sau să-i deranjeze pe alții? Cum zici Alfie Kohn, să ne imaginăm că vedem adultul de mâine în copilul de azi. Mai mult, studiile arată că, de fapt, copiii care sunt cei mai angajați în ideile pe care le propun părinții sunt cei cărora li s-a explicat de ce un anumit comportament este de dorit, li s-au respectat dorințele, nevoile, programul și au fost co-optați drept parteneri.

another brick in the wall

Sursa: Pink Floyd, Another brick in the wall

Copiii prea cuminți

Dar de ce se conformează rapid unii copii? Stau tăcuți în colț? Nu-și argumentează punctul de vedere? Nu-și cer drepturile? Nu-și urmează natura? Fac orice să fie pe plac?

De cele mai multe ori sunt copii controlați într-un anume fel, constrânși să se poarte altfel decât natura și dorințele lor le-o dictează. Mă refer aici la un comportament continuu docil, nu la momente sporadice când dorința lor coincide cu a ta și pur și simplu miracolul se întâmplă, copilul mănâncă în liniște, se duce în camera lui și se culcă sau te ascultă atent.

Impunerea forței părintelui se poate face prin pedeapsă, care presupune a face ceva neplăcut copilului sau a-l împiedica să aibă ceva plăcut pentru a-i schimba comportamentul viitor. Fie că ridicăm tonul, țipăm, aplicăm pedepse corporale, îl deposedăm de dreptul la unele jucării, activități sau chiar de afecțiunea noastră, îl constrângem să facă ce vrem noi. Din dorința de a fi iubit de părinte, de a fi plăcut, de a fi un membru demn a de apreciere al familiei, de a nu face pe cineva de rușine sau de a fi el insuși o rușine, unii copii își supun voința, se așează la locul care le este indicat, deși nu-i al lor.

Despre daunele pe care le pot cauza pedepsele, cred că Alfie Kohn în Parenting Necondiționat vorbește pe îndelete, însă ceea ce vreau să subliniez este că limitarea libertății copilului prin forță de un anumit tip poate cauza traume emoționale pe termen lung, ba chiar și afecțiuni fizice, în unele cazuri.

Kohn menționează un studiu făcut pe copiii mici în Washington D.C., iar una dintre concluzii a fost că supunerea frecventă este uneori asociată cu neadptarea. Practic, o doză de ne-cumințenie este chiar de dorit. O altă consecință a supunerii repetate a voinței copilului poate fi ceea ce psihologii numesc „supunerea compulsivă”, în care frica celor mici față de părinți îi determină pe aceștia să facă orice, imediat, fără să se mai gândească. În acest caz, copilul va fi forțat să-și pună o mască pe care de-a lungul anilor o va perfecționa, o va măiestri cu mai multă ușurință, o va multiplica. Se va acoperi pe sine până în punctul în care nu va mai avea oportunitatea să se cunoască. Va avea un drum haotic bătătorit cu dorințele altora, cu inspirație de moment, cu pasiuni de suprafață, pentru că el nu și-a aflat drumul. Va juca un joc cât mai sigur de teama de a nu se expune. Dacă va avea curajul, forța și determinarea va trece dincolo de acest blocaj și va pleca în redescoperirea lui. De nu, va trăi pentru alții, dar niciodată pentru el.

Va urma …povestea oamenilor de lângă noi despre impactul educație primite în copilările …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *