În urmă cu câteva zile m-a tulburat știrea despre greva elevilor de la Pitești pentru excluderea colegului diagnosticat cu ADHD. Un copil greu încercat de împrejurări, mai întâi abandonat, apoi nevoit să lupte cu cancerul, pentru ca în final sistemul educațional să-l pună la colț pentru ca toată lumea să-l arate cu degetul pentru neputința lui. Cine a împărțit dreptatea? Justițiarii trimiși să ducă lupta împotriva unui copil, alți copii. Ironic aș spune că li s-a oferit o lecție pe teren despre bunătate. Din culise, reprezentanții sistemului de învățământ sunt prinși în jocul redistribuirii responsabilității, iar părinții copleșiți încearcă să-și apere copilul și pe ei înșiși. Mass-media profită de pe urma acestui caz portretizând un copil extrem de violent.

Mi-a luat puțin timp să ies din vârtejul emoțiilor și să schimb perspectiva. Astăzi, în ciuda dramei pe care o trăiesc cei implicați, văd potențialul situației:

  • Un semnal de alarmă pentru a urgenta găsirea unor soluții pentru dezechilibrul din învățământ: profesori mai competenți la clase; repoziționarea rolului psihologului școlii – de la un statut formal către unul activ, ancorat în activitatea de pe teren; management capabil nu numai să administreze capitalul uman și financiar, dar să creeze o cultură a unei școli, să inspire și să motiveze.

Astăzi, sistemul educațional este incapabil să integreze un copil care deviază de la standardele definite ca fiind „normalul”.  Dacă ne limităm numai la cazuri precum cel de față, vorbim de aproximativ 200.000 de copii diagnosticați cu ADHD în România, 40% din care nu ajung să termine liceul. Din păcate, profesorul actual nu are pregătirea de a lucra cu grupuri dezavantajate, copii cu nevoi speciale sau copii supradotați. Acesta este format pentru a transmite informația, într-un mod uniform, unilateral, fără a ține cont de nevoile copilului din fața lui, pe când, necesitatea de pe teren este pentru un dascăl, capabil să capaciteze potențialul unui copil, să-l ghideze către acesta, rămânând în spatele lui pentru a-i lăsa libertatea să-și asume procesul și ritmul. Nu în ultimul rând, această situație dramatică subliniază nevoia de a individualiza procesul educațional, a-l centra pe copil, nu pe medie.

Formarea inițială a profesorilor poate beneficia de un stagiu mai lung de pregătire psihopedagogică și didactică (pe vârstele preșcolarilor/elevilor), de sesiuni de mentorat, de posibilitatea de a absovi specialități duble și de competențe de cercetare în științele educației, după cum evidențiază Federația „Coaliția pentru Educație” pe 20 octombrie într-un comunicat de presă. Adevărul este că meseria de profesor a ajuns indezirabilă, din cauza multor neajunsuri ale sistemului, pornind de la salariile mici și culminând chiar cu denaturarea statutului social. Astfel, profesia este pentru mulți dintre tineri o soluție de compromis, iar sistemul absoarbe inert tineri fără vocație sau inclinație spre procesul de învățare.

  • Necesitatea dezvoltării abilităților non-cognitive, nu numai în rândul copiilor, dar și în rândul educatorilor.

Este necesară o schimbare de paradigmă în sistemul educațional pentru a pune pe picior de egalitate dezvoltarea abilităților cognitive și a celor non-cognitive (conceptul de sine, autoeficacitatea, autoreglarea, motivația, creativitatea, abilitățile sociale și civice), neputând fi disociate în procesul de învățare. Practic, acești copii au fost puși în situația de a sprijini un coleg cu nevoi diferite de ale lor, să empatizeze cu situația lui, dar nu au fost ghidați în acest proces, așadar, au reacționat în direcția opusă. Reacția lor de respingere a generat un comportament agresiv, care a degenerat. În acest caz, psihologul școlii ar fi putut să joace un rol crucial în dezamorseară conflictului, inițiind diferite activități la care să participe întreaga clasă, jocuri în echipă, schimburi de rol, pentru a-i determina pe ceilalți copii să-l înțeleagă și să-l accepte.

Situația din școlile din țară a fost documentată recent în studiul „Dezvoltarea abilităților noncognitive  la adolescenții din România”, realizat de o echipă de experți, aduși împreună de Asociația ROI la inițiativa UNICEF România. Este clar și conform specialiștilor că actualul sistem de evaluare și examinare aplicat în învățământ pune accent pe abilitățile cognitive, în timp ce experiențele relevante dobândite în alte tipuri de activități – Școala Altfel, nu sunt recunoscute și valorizate. Cu toate că relația părinte-cadru didactic-elev este critică pentru dezvoltarea acestor abilități, începând cu clasa a V-a se creează o distanță destul de mare dintre profesor și elev, făcând dificilă dezvoltarea acestor abilități în parteneriat. Așadar, până când sistemul își va pune ordine în bucătăria internă, este reponsabilitatea părinților de a găsi o cale să sprijine acest proces, esențial dezvoltării armonioase a copilului. Aș spune că modul în care au acționat părinții în cazul de la Pitești nu este demn de urmat, singura soluție pe care au văzut-o pentru a-și proteja copiii fiind aceea de a-i îndemna să se coalizeze și să-l elimine pe copilul problemă, fapt ce va fi adus în atenția instanței judecătorești.

  • Material propice specialiștilor pentru a testa și a oferi un set de bune practici pentru alte școli.

Situația creată a fost intens mediatizată și i-a motivat pe diverși specialiști să-și expună părerea:

“Agresivitatea nu este un simptom al ADHD-ului, ci al tulburării de conduită. Copilul devine agresiv tocmai din cauza atitudinii de intoleranță a anturajului, care îl critică constant pentru reacții pe care el oricum nu le poate controla. În spatele agresivității acestor copii este de fapt o suferință emoțională profundă, o imagine de sine scăzută, anxietate și tristețe”, afirmă prof. univ. dr. Geanina Cucu Ciuhan, director al Minnie Psychological Center.

Evident pentru toată lumea este că nu există un protocol pentru integrarea copiilor diagnosticați cu ADHD și acum s-a ajuns la deadline-ul soluționării acestei scăpări. Aceste voci care își dau avizat cu părerea își pot aduce contribuția pentru echilibrarea acestei realități. Conform sugestiilor profesorului Geanina Cucu Ciuhan este necesar un tratament psihologic care integrează psihoterapia individuală a copilului pentru rezolvarea dificultăților emoționale și controlul impulsurilor, psihoterapia familiei, pentru modificarea stilului de parenting și a tiparelor de comunicare cu copilul, precum și un program riguros de management comportamental al copilului la școală. Aș adăuga că și colaborarea între părinții copilului și ai celorlați copii, reprezentanții sistemului, psihologi, terapeuți și elevi este esențială pentru gestionarea unui caz similar.

Nu în ultimul rând, dacă astăzi ne focusăm pe soluții, nu pe arătat cu degetul, acest copil dorit exclus poate primi ajutorul de care are atâta nevoie. Din păcate, nici ceilalți copii nu este util să fie penalizați, fiind și ei victimele unui sistem deficitar și ghidați de niște părinți care nu au avut toate informațiile necesare gestionării problemei cu care s-au confruntat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *