Acum două seri am avut o noapte tulburată de fricile micuței. Reușea să adoarmă câteva minute după care se trezea țipând că o prinde Ariciul de picior, alte câteva minute și povestea se repeta. În decursul nopții s-a trezit plângând de câteva ori speriată de Arici. Asta s-a întâmplat după ce în ultima săptămână n-a mai intrat nici în camere neluminate pentru că Bau-Baul stă ascuns acolo.

Ce s-a întâmplat?

Bunicii au inventat celebrul Arici, cel care așteaptă constant după colț să-i mănânce mâncarea, să-i ia hainele sau să-i facă o cine știe ce altă trăznaie nedorită. Un alt binevoitor i-a povestit și despre Bau-Bau și acum a căpătat și acesta substanță, este real. Așa temerile și-au făcut loc în psihicul fragil al Sofiei. Frunzărisem psihologia copilului mic și știam că în jurul vârstei de un an poate apărea anxietatea de persoane străine, implicit cea de necunoscut. Dar spontan nu a apărut niciuna dintre acestea.  La un an și șapte luni admiram copilul curajos care intra netulburat în camere în întuneric, atingea lăcuste și tot soiul de animale pe care le-aș fi ocolit, socializa cu orice individ îi apărea în cale. Era practic netulburat de frici.

Formule magice pentru a determina copiii să facă ce dorim

Știm cu toții că uneori este frustrant și obositor să convingi copilul să facă ceea ce consideri că-i de făcut, așa că ne dorim cu toții o scurtătură. Acești monstruleți invocați pe fondul vulnerabilității vârstei pot acționa rapid. Copilul mănâncă tot, se conformează rapid cu ceea ce ne dorim, practic, se transformă în plastilină. De ce? De frică. Ignorăm posibilele efecte secundare și folosim aceste artificii din comoditate. Cooperarea imediată a copilului nu se bazează pe înțelegerea consecințelor acțiunilor lui sau pe conștientizarea interdependenței sau determinării acțiunilor, pentru că ne dorim să plece din parc acum sau să iasă din cadă în momentul acesta, iar aceste metode elaborate dau roade vizibile pe termen lung și nu sunt la fel de eficiente imediat.

Din păcate însă, dacă ne dorim să creștem un copil emoțional echilibrat este nevoie să ne asigurăm constant că se dezvoltă într-un mediu sigur, chiar dacă asta înseamnă să ne raportăm și la percepția lui despre siguranța unui mediu. În termeni mai puțin profani, înțelegerea psihologiei copilului mic ne va sprijini să ne așteptăm la o dificultate de a sesiza diferențele între interdependență, cauzalitate sau determinism; de a întâmpina uneori disonanțe cognitive; un comportament răzvrătit împotriva autorității noastre, generat în parte și de atracția pe care interdicția o exercită asupra lor sau chiar de un comportament exagerat și uneori isteric. Știu că nu vă place ce auziți, pentru că un copil simpatic cu mentalul unui adult ar fi de prefarat, dar vârsta de 2-3 ani ne aduce inevitabil aceste provocări. Și vestea proastă este că singura soluție magică pe care o avem la îndemână este răbdarea. O răbdare dincolo de limitele imaginabilului uneori, care nu poate avea drept fundament decât un echilibru personal constant cultivat. Așadar, punem la dispoziția copilului, cu răbdare, explicații creative despre consecințele unor acțiuni, fiind conștienți că reacția rațională conform vârstei noastre este posibil să nu apară pe moment.

Consecințele fricilor copilăriei

Ariciul nu va veni niciodată să-i facă rău copilului, ne este clar, dar în schimb îi face un mare bine pentru că-l determină să termine tot din farfurie. Oare? Dacă am face o paralelă cu vârsta adultă, mulți dintre noi nu am lua în considerare nicicând o asemenea variantă. Nu mergem la birou în calitate de manager să ne amenințăm angajații că dacă nu finalizează proiectul x până la ora y vor fi torturați fizic în vreun fel, deși, poate, un procent covârșitor s-ar conforma rapid. Empatizăm cu o atare situație și nu ne dorim să amenințăm pe cineva cu ea. Dar Ariciul? Nu suntem capabili să ne punem în pantofii copilului și să vedem că frica de Arici este reală, chiar dacă pentru noi acesta este un personaj imaginar, pentru că nu suntem conștienți că pentru copilul de vârstă mică distincția dintre real și imaginar este uneori imposibilă.

Aceste frici normative, cum se mai numesc, determinate de întuneric sau monștrii, ating un punct de maxim în jurul vârstei de 4-5 ani și dispar în jurul vârstei de 7-8 ani. Sunt parte a unui proces normal de dezvoltare și pierd din intensitate pe măsură ce copiii încep să facă diferența dintre ceea ce este real și ceea ce nu sau capătă un control mai bun asupra mediului ce-i înconjoară. Cu toate acestea, nu toți copiii sunt la fel. Menținând intenționat un mediu stresant pentru copil, marcat de o amenințare constantă, sau alegând să nu acționăm pentru a minimiza stresul prin care observăm că trece copilul, poate avea consecințe negative neașteptate, începând de la coșmaruri, urinat în pat, dependența de prezența unuia dintre părinți, frica de mediul pe care-l asociază personajului sau evenimentului traumatizant sau, efecte mai grave, precum dezvoltarea unor tipare condiționate de frică, care mai târziu pot sta la baza unor tulburări psihice.

Ce-i de făcut?

Odată apăruți acești monstruleți în viața copilului, în orice mod s-au strecurat, spontan, aduși de noi sau generați de expunerea la un conținut media neadecvat vârstei, suntem datori să observăm în ce mod îi afecteză comportamentul și să reacționăm adecvat. Să ne gândim că ne este oferită oportunitatea de a crea o relație sănătoasă cu anxietatea de la o vârstă mică. Pentru aceasta nu există o formulă unică, ci avem liber la creativitate.

Nu există Bau-Bau

La prima strigare, putem înclina să-i transmitem copilului că nu există Bau-Bau, acel monstruleț ciudat, dar această strategie este una găunoasă, pentru că acesta există în lumea copilului. Putem alege să-i comunicăm că înțelegem că îl vede într-o anumită formă, într-un anume loc, dar că noi nu-l vedem. Să alegem să-l combatem mergând la vânătoare pentru a-l demasca. Cu disponibilitate, mergem să-l căutăm prin colțuri, să vorbim cu el, să reconfigurăm locurile în care copilul crede că sălășuiește, să reașezăm mobila în cameră, schimbăm perdelele, tăiem picioarele patului (:P), să facem ceea ce-i necesar pe moment pentru a-l provoca pe acest monstruleț ingenios. În timp, expusă păcăleala de nenumărate ori, pe fondul maturizării copilului, monstrulețul se va retrage subtil în tenebrele copilăriei.

Din dușman, erou de poveste

Așa cum acest monstruleț este acum parte dintr-o lume care sperie, poate, într-un mod creativ, să devină parte dintr-o lume fantastică, care să nu mai sperie. Povestea este instrumentul cel mai la îndemână în jurul vârstei de 1-5 ani. În cazul nostru, Ariciul agresiv este transformat în Ariciul prietenos care trece prin multe aventuri seară de seară. Întunericul poate și el fi transformat într-un tărâm potențial de elemente fantastice, umbra de pe perete poate fi cea a unui avion care tocmai a decolat, punga din debara să ascundă în ea foșnetul mării. Umbrele sunt îmbrățișate și explorate pentru a genera premisele unui comportament sănătos în fața anxietății. Atitudinea este aceea de a nu ignora ceea ce ne sperie, ci de a explora umbrele pentru a ne înfrunta fricile, iar acesta este un mesaj fantastic pentru adultul de mai târziu.

Terapia prin joacă

Dacă, în general, intensitatea acestor frici nu este foarte ridicată și nu are consecințe grave pe termen lung, pot exista și cazuri în care ajutorul specializat este necesar. Teoria spune că procesul care duce la dizolvarea tiparelor care generează frica este diferit de procesul care a generat instalarea tiparului, implicând structuri diferite ale creierului. Iar când vine vorba de copii, deși frica se poate instala de la o vârstă foarte mică, este uneori necesar să așteptăm maturizarea acestor structuri ale creierului necesare în dizolvarea acestor tipare nocive.

De exemplu, în jurul vârstei de 6 ani, terapia prin joacă folosind Cutia Coșmarului poate fi folosită cu succes, dar este destul de dificil într-o etapă în care capacitatea de exprimarea a copilului este limitată. Nu imposibil, aceasta poate fi adaptată de către un specialist. În Cutie, copilul pune obiecte sau colaje care reprezintă experiența lui personală a unui coșmar, de exemplu. Dând formă visurilor care îl urmăresc desenând, pictând, asociind obiecte, creând povești, acesta se distanțează de eveniment permițând vindecarea. În joacă, ghidat de un specialist, folosind mirosuri, culori, diferite texturi sau obiecte, copilul poate exprima ceea ce-l înspăimântă, până când, în final, emoțiile complet expuse, povestea este privită frust în ochi și închisă într-o cutie pentru a nu mai avea putere asupra a lui. Terapia prin joacă permite copiilor oportunitatea de a-și exprima într-un mod creativ într-un spațiu sigur și protejat coșmarurile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *