Că una stabilim acasă și una se întâmplă în târg. Vorbim că stăm două ore la locul de joacă. Batem palma chiar la propriu și tăiem înțelegerea, dar apoi mergem și nu se ține de cuvânt. O anunț că mai avem jumătate de oră. Îi amintesc apoi că mai avem un sfert de oră. În final îi spun gata, a expirat timpul, iar ea nimic. Zero. Nu mă vede. Nu mă aude. Mă așez la nivelul ei, mă uit în ochii ei și îi vorbesc. Mă ocolește. Își vede de ale ei și eu rămân cu gura deschisă.

Îi spun că după ce plecăm trecem să cumpărăm un fresh de portocale. Nu dacă plecăm, după ce plecăm. Nu o consecință, o urmare firească. Neclintită. Nu mă aude. Nu mă vede. Îi spun că astăzi este ziua în care cumpărăm coardă, să ne jucăm împreună. Nimic.

Vrei să cumpărăm?

Îmi aruncă un da.

Atunci hai să ne pregătim de plecare să putem ajunge la timp.

Nimic. Aleargă mai departe. Mai trece jumătate de oră în care mă plimb dintr-o parte în cealaltă a locului de joacă. Răbdarea îmi este serios încercată. Nu-i prima dată când trecem prin atare ispravă. De cele mai multe ori sfârșesc luând-o pe sus. Dar nu astăzi. Sunt hotătâtă că nu.

Îi reamintesc programul nostru. Ora noastră de masă este 13.30 și apoi ne odihim să putem ne bucurăm în continuare de zi. Să mai ieșim, să citim, să ne jucăm cu forțe proaspete. Acuș’ este ora 14, am depășit deja ora de somn. Ce ne facem? Nicio clipire de gene. Îi povestesc despre importanța somnului. În continuare sunt pe post de televizor.

Arunc decizia la ea întrebând-o cât mai are de gând să stea. Muuuult, îmi zice. Îi spun că avem un alt program de urmat, stabilit deja. Dar ea deja a zburat spre un alt tobogan. O aștept jos și îi spun că mai poate să-și aleagă două activități de făcut și gata, pe drum. Își alege că se mai duce acolo și acolo. Trece și pe acolo și pe acolo, după care se introduce într-un joc de lopețele.

Încerc să o antrenez într-un alt joc:

  • Tom Degețel te așteaptă!, îi zic arătându-i degețelul cel mic.

Se uită cu o mică părere de rău, dar nu se clintește.

  • Rita ne-a depășit și noi rămânem în urmă. Hai să vedem cine o prinde prima!

Nicio reacție.

  • Vai, ce foame îmi este! Mă doare stomacul tare. Du-mă acasă să-mi dai de mâncare!
  • Hai mănâncă aici, spune și îmi dă o lopețică încărcată cu nisip.
  • Mi-e foame de supa din frigider, spun.

Tăcere. I-am pierdut atenția.

Schimb strategia, cu părere de rău:

  • Mă duc pe alee și te aștept cinci minute să vii. Am plecat și voi fi acolo departe.

Mă îndepărtez pe alee și o privesc cum se joacă nestingherită. Aștept 5-10 minute. Nici măcar nu mă caută cu privirea. Atunci mă hotărăsc să mă ascund. Aștept și aștept. Nimic. Aleargă de la carusel la leagăn, de la un volan la un elefant fărăr să-și amintească deloc de mine. Mai aștept 10 minute și mă apropii din nou. Îi vorbesc, dar iar mă tratează cu tăcere.

Inevitabilul se produce. O iau în brațe și pornim rapid. Mă ține de gât zâmbitoare. Trecem de alee, o pun jos și ne întrecem. Ea netulburată, eu înghit în sec. Da, sunt încă unul dintre acei părinți care-și ia copilul pe sus de la locul de joacă.

Ajungem acasă și după ce refuză să mănânce ne băgăm la somn.

Spune și tu o poveste!, zice miaunat.

Nu pot să spun pentru că sunt tristă. Astăzi la locul de joacă nu ai respectat înțelegerea noastră. Nu mi-ai răspuns când te-am strigat. M-ai lăsat să vorbesc singură.

Ochii ei rotunzi se umplu de lacrimi.

Nu fi tristă!, îmi zice și îmi ia fața cu mânuțele ei.

Îmi promiți că nu se va mai întâmpla așa pe viitor? Că îmi vei răspunde când te strig? Că vei respecta ce stabilim acasă?

Sunt supărată, supărată, îmi spune.

Tot tu ești supărată?

Sunt supărată, supărată, repetă cu mâinile la ochi.

Mă ia în brațe, o țin strâns și stăm așa cele câteva minute până adoarme profund.

This Post Has 6 Comments

  1. Ioana Marinescu

    Ce simpatica 🙂 Cred ca se inatmpla asta pentru ca la varste mici (de fapt pana pe la 12 ani) copiilor le lipseste auto controlul. Ea ti-a spus ca va respecta intelegerea, pentru ca asa si-a si dorit, dar odata ajunsa la joaca si fascinata de toate ele pur si simplu nu a mai putut sa se tina de cuvant, deoarece nu are inca autocontrol.
    Rabdare, rabdare si iar rabdare 🙂 Asta e mantra noastra, a parintilor. te admir, oricum, eu nu aplicam atatea stratageme, o luam pe sus din prima si gata 🙂

  2. Simona

    E greu 🙂
    E tare greu sa te desprinzi de la joaca, chiar daca esti convinsa ca mama o sa se supere. E tare greu si sa vorbesti cu copilul, iar el sa „nu te auda”. Chill, si noi tot pe sus plecam de multe ori din parc 🙂
    Mi-a placut cum ai scris!

  3. Amina

    Am trecut si noi prin asta, cred ca e o etapa naturala. Nu stiu exact cati ani are fetita ta, dar din ce povestesti cred ca ea s-a prins deja ca atunci cand e gata, defapt nu e gata. E posibil sa fie si obosita spre sfarsit si atunci stim cu totii ca acea cooperare pe care ne-o dorim e undeva sub 0. Eu as incerca sa incep procesul de plecare cu o ora chiar inainte de deadline. Eu la Sofi pana sa invete cat inseamna minutele, foloseam degetelele. Incepeam de la 10 si la fiecare minut (care defapt erai vreo 3) o anuntam: mai avem 9 degetele, mai avem 8, etc. Cand ajungeam la 1 deja eram l iesirea din parc si o strigam. Au fost momente de protest, ;dar niciodata n-am mai stat peste degetele (daca simteam ca se distreaza foarte tare fix atunci, mai lungeam degetelele). Asta a functionat la noi, sper sa te ajute.

    1. adriana

      O idee foarte bună cu degețelele. Mulțumesc! Mă întreb și eu dacă înțelege într-adevăr timpul încă. Este o convenție care se formează ironic în timp. Deși ne-am jucat de multe ori, i-am povestit despre ce urmează după ce, cât durează un anumite eveniment, pare să trăiască într-un prezent perfect. Ce este pe moment, este totul. Are 2 ani și 7 luni, tot Sofia 🙂 Și mie mi-e drag să văd cum se distrează, o las mereu încă un pic și încă un pic, după care picăm în partea cu epuizarea și nu ne mai înțelegem deloc.

    1. adriana

      2 ani și 7 luni. Mă gândesc 😛 Poate pentru mine este important să nu simt că o agresez. Că decidem împreună. Diferența este că dacă o iau de mână să mergem se opune, dacă o iau pe sus, i se pare că e un joc și acceptă. Uneori o iau „sac de cartofi” și o pun pe umăr, alteori căluț. Dar nu mai este așa de mică și începe să mă doare șalele, așa că am nevoie să ne înțelegem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *