Urmăresc cu plăcere serialul Call the Midwife (carevasăzică, Cheamă moașa). Are un iz de poveste, de sinceritate, candoare și, mai ales, de natural. Și, mai cred eu, umple un gol care mi-a rămas în suflet. Mă uit la ele cum aleargă de la o naștere la alta, cum apar copiii și cum viața își urmează cursul. Viața curge, într-un ritm natural, firesc.

Îmi amintesc de nașterea mea. Doamna doctor (să o numim D) mi-a spus franc încă din primele luni că dacă vreau să orbesc, atunci pot încerca să nasc natural. Mă uitasem la ea blocată, sigur că nu voiam să orbesc. Dar lunile au trecut și am început să mă documentez, să citesc, să caut și riscurile au început să mi se pară acceptabile.

Concluzia:

Există șanse foarte mici ca miopia la o femeie de peste 25 de ani să crească, cu excepția unei creșteri tranzitorii cauzată de modificările hormonale induse de sarcină. Mai mult, riscurile oculare ale sarcinii la o persoana cu miopie nu sunt legate în mod direct de valoarea miopiei, ci de modificările apărute la fundul de ochi, zonele periferice ale retinei, care prezintă riscul unei rupturi sau găuri determinând dezlipirea de retină.

M-am pregătit sufletește pentru o naștere așa cum nu mi-o dorisem niciodată, sub bisturiu, într-o sală rece de operații. Însă, la semnarea contractului de naștere cu Medlife a apărut solicitarea unei confirmări scrise de la medic pentru indicația de cezariană. I-am comunicat lui D și dânsa mi-a spus că este necesar să mă vadă un oftalmolog pentru a documenta recomandarea. Am mers la un chirurug oftalmolog, am făcut niște analize și am primit ok-ul pentru o naștere naturală. Uite așa, a apărut posibilitatea clară de a naște natural, pe care am apucat-o cu ambele mâini.

Cum a fost travaliul?

• A durat 15 ore, dintre care ultimele 4-5 au fost într-adevăr dureroase.
• Am avut lângă mine o terapeută Bauen, care a fost singurul meu aliniat în odiseea nașterii naturale, nemedicamentate, dar care avea experiența numai altor două nașteri naturale. Am avut voie să fiu însoțită de o singură persoană, așa că am ales-o pe ea în detrimentul soțului meu.
• Nu s-a întâmplat nimic scârbos, n-am urlat la nimeni, nu mi-am apostrofat bărbatul și toate neamurile lui.

Ce a rămas astăzi?

Nu-mi amintesc durerea acelor momente. A adus o superbă Piciorușa. Mi-am amintit însă până astăzi sentimentul că nu m-am descurcat. Că am încercat să port o pălărie mai mare decât mi-era capul. Astăzi, citind povestea unei alte mame despre nașterea naturală la Medlife Eva din Brașov, m-am vindecat. Povestea că în ultima etapă a travaliului a strigat că nu mai poate, că vrea anestezie. Răspunsul a fost că așa spun toate femeile, este o etapă care trece. A avut parte de grijă și empatie, de încrederea că este într-un proces firesc care își urmează cursul.

Aveam nevoie să aud că e firesc să simți că nu mai poți. Că e firesc să te sprijini pe cei din jur pentru a-ți da încredere să lași travaliul să-și urmeze cursul. Aveam nevoie ca cineva care a căzut de pe măgar să-mi spună că știe cum e să cazi de pe măgar.

Eu, pe de altă parte, eram înconjurată de două asistente medicale care mă priveau compătimitor, ca pe o ciudățenie. D care aștepta să spun că am greșit, că am luat o decizie greșită, că ea a avut dreptate și eu am încercat o nebunie. Îmi amintesc clar cuvintele surorii medicale care m-a însoțit la baie și care mă întreba dojenitor ce a fost în capul meu când am refuzat epidurala? Cine m-a învățat pe mine așa o prostie?

Luptam cu durerea și cu mediul. Încercam să mă întorc pe o parte, să mă mișc, iar o asistentă încerca să mă imobilizeze pe spate pentru a-mi putea fixa electrozii pentru monitorizarea contracțiilor uterine și a bătăilor inimii copilului. Terapeuta era privită cu neîncredere și considerată inutilă în economia procesului. Eu o căutam cu privirea știind că ea e singura care mă înțelege.

Azi am pus în locul acelui mediu ostil o moașă experimentată care mă mângâie și așteaptă cu mine să se întâmple minunea. Nu aveam nevoie de anestezie, ci de un doctor care să înțeleagă cum arată o naștere naturală nemedicamentată. Nu aveam nevoie să văd privirea îngrijorată, să preiau și acea agitație, să mă gâtuie îndoiala.

Nu am scris povestea pentru a plasa o vină, nicidecum. Este irelevant numele lui D sau al oricui altcuiva. Cred că este esențial să cauți acei oameni care îți împărtășesc convingerile și să-i urmezi oriunde s-ar afla. Am ales confortul de a naște în București disconfortului de a mă muta în Brașov pentru a aștepta travaliul și de a schimba medicul în ultimul trimestru de sarcină. M-am pregătit cât am putut – yoga prenatală, nutriție, suplimente organice, cursuri, analize, eco, dar n-am ieșit din zona de confort.

Azi m-am vindecat. Mi-a fost capul cât pălăria. M-am iertat și merg mai departe știind că orice experiență este un prilej pentru a învăța.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *