Casa noastră arată uneori ca un câmp de bătălie. Simt cum mi se urcă zgomotul pe șira spinării și într-un final îmi explodează în creier:

  • Gata! Liniște! Tu în camera aceasta, tu în cealaltă! Nu mai vreau să aud nici pâs!

Respir. Ce a fost asta? Tocmai s-a exprimat adultul din cameră sau a fost doar unul dintre ei? Parcă nici n-a fost vocea mea sau cuvintele mele. Am vorbit exact așa cum îmi amintesc că strigau părinții noștri la noi.

Vocea continuă să vorbească în capul meu. Dar nu mai încetează. În fiecare zi aceeași poveste! Ce au, frate, de împărțit! Dar nu vede că-i mai mică?! O să iau toate gadget-urile acestea să le pun sus, să nu mai aibă pe ce se certa! Dacă așa o sa comporte și cu alți copii la grădiniță? Dar de unde atâta violență?! Câtă răutate uneori! Nu mai merge așa, dau milităria jos din pod!

Pe fondul acesta, epuizată de gestionat certuri, împărțit dreptate și jucării de luni de zile, am dat peste un discurs de-al psihologului Laura Markham, autorul al Părinți liniștiți, copii fericiți, care mi-a schimbat perspectiva.

Lupta dintre frați nu-i rea, este foarte utilă

Zilnic ei negociază. Uneori negocierea devine o luptă, se aruncă și cuvinte grele, poate chiar devine violentă. Dar acesta este modul în care ei învață că mai este cineva în cameră care vrea același lucru. De aceeași poveste se vor lovi toată viața, iar luptele de acum cu frații îi vor sprijini să gestioneze acele negocieri. La o vârstă mică cortextul prefrontal nu este complet dezvoltat, așa că empatia nu domină acțiunea, ci dorința de a câștiga, de a fi numărul 1, cu orice preț uneori. Conflictele sunt parte din viața de familei și este normal să fie așa.

Când este cazul să intervenim?

Plecând de la premiza că ceea ce se întâmplă este natural și util, cel mai bine este să stăm deoparte cât mai mult posibil. Să-i lăsăm să-și exerseze abilitățile, să ajungă la propriile concluzii. Uneori însă este nevoie să intrăm în joc, pentru că este numai un joc de putere. Dar nu pentru a opri lupta, de a o înnăbuși din fașă sau pentru a juca rolul judecătorului: dă-i surorii tale jucăria, că-i mai mică/las-o și pe ea să se joace. Rolul nostru este să-i învățăm niște abilități.

Pe măsură ce intervenim mai des, vom fi chemați și mai des să gestionăm conflictele. În loc să învețe singuri să-și rezolve disputele, își vor găsi frecvent o figură a autorității care să împartă dreptatea. Surprinzător, când nu intervenim, chiar se ceartă mai puțin, pentru că încep să-și însușească abilitățile de negociere.

Totuși, dacă observi că apar niște tipare nocive pe termen lung, poți ghida puțin dinamica. Nu-i util ca unul să câștige constant, ca cel mic să fie cel deposedat mereu, dar nu este util nici ca cel mic să primească mereu ceea ce vrea, numai pentru că-i mai mic.

Regulile casei

Din start, stabilești regulile jocului. Clar, obiectiv, ferm, acestea nu se negociază și sunt valabile pentru toată lumea:

  • Noi nu lovim
  • Nu mușcăm
  • Nu împingem …

Poți stabili chiar și niște direcții pentru negociere:

  • Dacă vrei o jucărie, încearcă să oferi ceva în schimb
  • Cere politicos, folosind cuvintele magice, nu smulge jucăria
  • Dacă este în mijlocul unui joc, așteaptă să termine cu ea
  • Poate o puteți împărți/poate vă puteți juca împreună cu ea
  • Respiră înainte să ridici mâna pentru a lovi
  • Observă ce simte celălalt când îi smulgi jucăria din mână …

Părintele judecător

Și, totuși, uneori conflinctele răbufnesc. Auzi țipete, poate plânsete din camera cealaltă, lași baltă ce făceai și vii pe picior de război. Nu. Înainte de a intra în cameră, lasă-ți problemele la ușă. Calmează-te, centrează-te, pentru că este unul dintre acele situații minunate când îți poți învăța copiii să dezamorseze un conflict. Poate este cel mai important lucru pe care îl faci în ziua respectivă. Dacă nu poți să iei mâna din șold, ai răbdare până vei putea. Tonul vocii, poziția corpului, privirea, viteza de reacție, toate vor comunica ceva, poate mai mult decât cuvintele în sine.

Rezistă să iei partea unuia sau altuia

De cele mai multe ori, nu știi ce este adevărat. Cine a lovit primul. Cine a ațâțat pe cine. Și poate aflii ce s-a întâmplat în situația de acum, dar nu știi ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri. Nu știi întreaga poveste niciodată. Chiar dacă ai observat că unul este mereu cel agresiv, cel care îl supără pe celălalt, nici atunci nu este așa de simplu precum pare. Intervii, îl cerți pe agresor și gata, ai impresia că s-a rezolvat situația:

  • Sofia, tu poți să te comporți mai bine!

Sofia nu va simți că s-a comportat răutăcios, că data viitoare va fi mai bună. În schimb, va rămâne cu impresia că mereu îi iei partea lui Victor. Alt  monstruleț poate ieși din dulap, monstruleț pe care l-am văzut înflorind la noi în casă. Cel care este favorizat va încerca să-l poziționeze constant pe celălalt în copilul răutăcios, observând că părinții sunt mereu de partea lui. Poate chiar se va lăsa agresat, numai pentru a fi mângăiat de părinte.

Orice am face, un copil câștigă, iar unul pierde

Este clar că vrem să fim juști. Poate chiar suntem, dintr-o anumită perspectivă. Copiii însă nu vor vedea așa. Nu vor spune niciodată că părinții sunt drepți. Nu. Este drept când se decide în favoarea lor și nedrept când se decide împotriva lor. Oricum ar fi, este nedrept ca părintele lui să fie în tabăra adversă.

Dar dacă devin agresivi?

Reamintești regula, ferm și obiectiv. Dacă nu se opresc, o perioadă de 15 minute departe unul de celălalt este uneori suficientă pentru a se împăca singuri. Aștepți, nu-i grabă.

Dacă nu se rezolvă de la sine, Dr. Markham ne exemplifică cum putem juca rolul observatorului:

  • Văd că vă este greu acum. Spuneți-mi, ce putem face.

Le recunoști emoțiile. Recunoști lupta interioară prin care trece fiecare. Sunt copleșiți, triști, amărâți, furioși, agitați, enervați etc. Dacă-i vorba de un bebeluș, traduci pentru el, dai indicații pentru celălalt copil. Îi lași să proceseze ce aud, în timpul și în ritmul lor, să găsească soluții.

  • Observ că scoți limba la fratele tău. Cred că ești foarte supărat să faci asta. Arăți tare amărât.
  • Îl urăsc!
  • Ești foarte supărat pe el. Ești furios.

Amintește-ți că el nu este sentimentul respectiv, aceea este poziția pe care se află acum. Este nevoie să cauți în interior, dincolo de furie poate fi durere, tristețe, suferință, lipsă de iubire.

  • Nu mă mai joc niciodată cu el!

Continui. Nu-i nevoie să știi ce s-a întâmplat. Trebuie numai să observi, să traduci.

  • Nu-i de mirare că nu mai vrei să te joci, că ești furios, uite ce s-a întâmplat.

Nu contează dacă este un motiv valid sau cine are dreptate. Este un moment în care emoția lui este validată. Odată recunoscută, rana poate fi uneori instant vindecată.

Unul lovește și pleacă, iar celălalt rămâne plângând

La cine mă duc? La cel care pleacă, la cel care plânge? Evident, amândoi copiii suferă. Dar cel care plânge exprimă o durere fizică, așa că merg să-l mângâi pe el, iar apoi am grijă de cel care suferă psihic.

  • Repede, Andrei, adu gheața din frigider!

Agresorul este acum parte din discuție. Scos de după perdea, unde aștepta cu inima strânsă și transformat în partener în procesul de vindecare. Nu-l pune la colț de la distanță zicând:

  • Uite ce ai făcut! Să nu se mai întâmple! sau Ce s-a întâmplat? Cum ai putut face asta?

Dacă nu poți vorbi fără să ridici vocea, lasă-l să stea deoparte, până reușești să treci de la părintele răzbunător la cel vindecător. După care comunici celui rănit:

  • Mă întorc imediat, merg acum să mă ocup de fratele tău.

Te apropii de el și te lași la nivelul lui, încercând să-i captezi privirea:

  • A fost supărător să văd asta. Alina suferă. Trebuie că ai fost foarte supărat pentru a face asta. Știu că nu ai intenționat să o lovești sau știu că o iubești, că nu ai vrut să o rănești.

Acum nu este momentul să-l înveți o lecție, trebuie să te conectezi cu el înainte să poți corecta. Thomas Gordon, în Părintele Eficient, oferă niște sfaturi minunate despre ascultarea activă și niște exemple de cuvinte deschizătoare de dialog (Înțeleg/Pe bune?/Măi să fie?!/M-ar interesa punctul tău de vedere/Se pare că ai ceva de spus despre asta):

  • Sigur că am fost supărat. A făcut asta, cealaltă și este numai vina ei.
  • Spune-mi întreaga poveste. Pare foarte important pentru tine.

Povestește, poate chiar începe să plângă, ceea ce este genial, pentru că rana se vindecă în acele momente. Îndată ce îți permiți să simți, emoțiile se evaporă și te vindeci. Corpul nu mai exprimă emoția respectivă, nu o mai interiorizează. Este posibil să observi copilul apropiindu-se de tine ușurel sau poate să se îndrepte singur spre regret, în funcție de vârstă:

  • Nu am vrut să-i fac rău.
  • Înțeleg că ai fost foarte supărat. Nu-i de mirare că ești trist. Dar știi că nu este bine să faci rău, chiar și într-o asemenea situație.

Acum, după ce te-ai conectat cu el, ai ajuns în poziția de a repara:

  • Sora ta a suferit. Mă întreb ce poți face să repari ce s-a întâmplat.

Dacă este încă supărat, va spune:

  • Niciodată nu mai …

Poate mai este încă furie, este o rană veche acolo, așa că recunoști ceea ce se întâmplă. Poate spune că vrea să-și ceară scuze:

  • Ei bine, ar fi minunat dacă ai spune asta, dacă îți pare cu adevărat rău. Dar numai dacă simți. Nu-ți cer să simți.

Poate că ceea ce are nevoie este să-i vorbească despre furia lui, despre ceea ce-l deranjează.

  • Vreau să nu-mi mai umblii prin lucruri.

Am mai făcut un pas pe drumul părințeniei. Aș putea spune că sunt mai aproape de a-mi sprijini copiii să-și rezolve pe cont propriu problemele ce țin de competența lor și de a ne depăși divergențele respectându-ne reciproc. Adevărul este că uneori bâjbâi, iar fiecare zi vine cu provocările ei și cu momentele “aha”.

Sursă foto – http://rsvpmagazine.ie/video-bad-tempered-brothers-unite-make-mothers-day-special-mum/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *