Adolescența ne ia pe nepusă masă. Anii trec pe nesimțite și deodată copilul “mic” este un copil “mare”. Pentru tine este același copil, dar el nu se mai simte la fel și nu-ți mai permite să te raportezi la fel la el. Se îndepărtează, se opune, te înfruntă, te provoacă, îți confirmă cele mai negre temeri. Tot ce spui tu este respins, dar tot ce apare din anturaj sau din media este atractiv. Școala nu mai este o prioritate, sexul este pe agenda de zi, are un comportement riscant, face uneori excese sau își petrece timpul închis în camera lui cu ochii în ecrane. Începi să te întrebi cine-i copilul acesta și ce a făcut cu dulceața ta.

Oana Moraru, mentor educațional, fondator al Școlii Helikon, consultant educațional, învățător și profesor cu 20 de ani de experiență în învățământ, ne sprijină prin hățișurile acestei etape spunându-ne că-i normal să aibă accese de independență, să încerce să-și afirme identitatea separată de cea a familiei sau să ne pună la îndoială autoritatea. Toate sunt parte din creștere și din pregătirea plecării de acasă. Și toate sunt, de fapt, legate de transformări ale creierului, de drumul lor spre niște adulți capabili să stea singuri pe picioarele lor.

Am rugat-o pe Oana să ne răspundă la trei întrebări despre perioada zbuciumată a adolescenței, pe care, cu siguranță, vi le puneți și voi:

Cum putem sprijini noi, părinții și școala, acest proces de formare a adultului capabil să fie independent?

Independența are manifestările ei, în etape, de la 2 ani. Numai că toate acestea nu capătă mereu o formă acceptabilă social. Cu alte cuvinte, nu ne plac toate ideile copiilor noștri. De aceea, alegem să le oprim cu vină și rușine. Două ingrediente letale, care reprimă din fașă ideile proaste și ne dau nouă iluzia că suntem în control și creștem copii cuminți. Numai că atunci când se fac mari și teama de autoritate nu mai funcționează ca singur element reglator, tot ce a fost suprimat, înghițit și oprit artificial iese la iveală. Apare un revers al independenței – rebeliunea, adică dorința de a face lucruri care contrariază, exasperează sau șochează autoritatea adultă.

Ca să nu creștem copii care doar își înghit reflexele, după care și le etalează ostentativ, fără discernământ, avem nevoie să oprim în noi vocea polițistului care amendează și judecă. Trebuie să acceptăm un fapt simplu: toți copiii cunosc regulile. Le place să le încalce doar celor care simt, de mici, că nu aleg ei înșiși calea bună, ci le este impusă, cu frică, rușine și vinovăție.

Autonomia, independența se formeză mai repede la copiii care simt că au de ales de mici, că pot sta pe picioarele proprii, pot face lucruri singuri, fără judecată sau juriu aprobator. Doar ca mers normal al lucrurilor.

Cum îmi sprijin copilul să observe superficialitatea modelelor setate de mass-media, care au ca piloni sexul, banii și incultura?

Lucrul acesta se construiește de mic, în ceea ce îmi place să numesc complicitatea familiei în relație cu restul lumii. Acasă înveți toleranța, acceptarea diversității, rolul tău de cetățean al lumii, felul în care vei funcționa economic și biologic în propria familie. Tot acasă înveți să vezi și diferențele, nepotrivirile de standard între clanul tău și restul oamenilor. Acasă înveți  ce atitudine să ai față de alteritate.  Îmi place să cred că fiecare familie are o fereastră imaginară la care se așează împreună, cu coatele pe pervaz, și se uită lung, în zare, la tot ce se petrece în afară, comentând într-o ”bârfă bună” ce este sau nu aliniat cu cine suntem noi.

”Cine suntem noi” sau ”cine sunt eu” ar trebui să fie cel mai important lucru de crescut prin educație, adică ceea ce copilul ajunge să spună că sunt principiile, valorile lui, granițele personale, instanța în care poate spune ”nu” când toți ceilalți o iau, în turmă, spre ”da”. Standardul acesta interior se face comentând filme, comentând oameni, comentând situații, comentând experiențe, comentând idei, de când copilul se naște. Se face punând în limbajul de zi cu zi cuvinte mari și ochii larg deschiși către ceea ce consumăm, către ceea ce ascultăm, către ceea ce ne distrează sau ne împlinește.

Eu comentez mereu lângă copilul meu: muzica proastă de la radio, știrile făcute manipulator pentru rating, combinațiile suspicioase de pe ambalaje, cozile hipnoticilor de la farmacie, vocile stridente, zâmbetele false etc. Le comentez lângă copilul meu, în treacăt, ca și cum n-am nicio agendă. Doar emoții și reacții firești la ce nu corespunde interiorului meu. Cu speranța ca va simți și el nevoia să se angajeze în acest dans atent la ceea ce îi aduce lui armonie și stare de bine.

Cum gestionez dorința de a fi apreciat, parte din grup cu orice preț, fie asumându-și riscuri, făcând excese sau făcând lucruri care nu-l caracterizează?

Două lucruri sunt de menționat aici: că adolescenții preiau pentru o vreme din repertoriul de comportament al celorlalți, doar ca să integreze alteritatea și să facă un optim al manifestărilor umane. După care revin la matca proprie, una mai lărgită sau mai adânc definită. Deci, prima observație este că-i normal și sănătos să se întâmple o contaminare de caractere, o trecere prin papucii celorlalți pentru a te decide, în final, cine ești tu.

Al doilea lucru important de amintit aici este că influențele nefaste persistă numai când adolescentul uită să se mai retragă în matcă pentru că ea, de fapt, nu există. Când anii copilăriei au trecut fără să fii văzut și acceptat necondiționat de părinții tăi, adică iubit fără judecată și frica ratării sau a dezamăgirii, vei căuta în anii independenței să umpli acest gol al iubirii și al validării cu alți oameni. Într-o speranță și sete nebună că ce nu ți-au dat părinții tăi găsești în altul. Excesele care nu ne caracterizează inițial ajung să fie surogatul identității noastre. Una care ar fi trebuit deja ”săpată” bine și definit de dragostea și prezența conștientă a părinților noștri.

Dacă copilul tău migrează brusc către medii nocive, mama sau tata are nevoie să reia de la capăt lecția iubirii cu copilul său. Nu e niciodată prea târziu să îi spui în față că îl iubești oricum, că îl acceppți, că indiferent de ce alege să facă va fi mereu primit acasă cu brațele deschise și fără judecată.

Adolescența – Anii Identității, Seminar pentru părinți și dascăli

Așadar, nu vă lăsați pradă gândurilor negre, Oana vine în sprijinul nostru, duminică, 28 mai, la Double Tree by Hilton, în intervalul orar 10 -15, cu un seminar gândit să ne răspundă întrebărilor care nu ne lasă să dormim:

  • Să am sau nu încredere în copilul meu?
  • Cum mă apropii de el când nu mai comunică?
  • Cum să îl ajut să evite excesele?
  • Cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?
  • Cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?
  • Cum îl ajut să aibă încredere în el?
  • Cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?
  • Ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?
  • Care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?
  • Cum îl ajut să își găseasă vocația?

Prețul pentru o persoană este de 250 lei, dar avem la dispoziție și reduceri pentru cupluri sau cadre didactice. Dacă vă înscrieți folosind ParentingPR_GustDeFericire, veți plăti numai 200 de lei. Înscrierile se fac pe e-mail-ul – voceaparintilor@gmail.com. Detalii suplimentare găsiți aici.

Sursă foto – https://parade.com/387432/marilynvossavant/moms-on-overdrive/

This Post Has 10 Comments

  1. Pingback: A iubi și a învăța în adolescență | Despre sufletul meu

  2. Loredana

    Super!
    Adolescenta este si cred ca va ramane intotdeuna o perioada critica si foarte solicitanta…atat pentru parinti, cat si pentru adolescent. E perioada in care devine rebel, in care incepe sa se descopere…

  3. Maria Gavrila

    Bună Oana,
    Când am putea sa te întâlnim și în Sfântu Gheorghe, sau măcar în Brașov, oras aflat destul de aproape de cel dintâi mentionat!
    Cu speranța că este posibil, te saluta,
    Marcela!

  4. Antoaneta

    Cred ca este perioada cea mai dificila daca o privesti in acest mod.
    Depinde efectiv de la familie la familie cum abordeaza cresterea copilului.
    Eu prefer sa discut cu ei, sa fim prieteni si sa vorbim despre orice doresc ei. Exista o limita in discutii pentru ca respectul fata de celalalt este important, dar, pana acum, am reusit sa combin totul si sper sa fie asa de bine in continuare mai ales ca fetita se aprope cu pasi rapizi de adolescenta.

    1. adriana

      Clar, depinde foarte tare de ce este acasa, cat de deschisi suntem si cum abordam transformarea. Provocari vor fi, dar si eu simt ca le vom face fata. Avem un copil in buza adolescentei care a inceput sa ne povesteasca cum isi doreste sa-si faca vacanta in Vama si sa intre pe usa din dos a cluburilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *