Din primile clipe de viață ale copilului începem să-l comparăm cu alți copii, e mai slab, mai gras, mai înalt, mai scund, mănâncă singur sau nu, cât și cum vorbește și tot așa. Acesta este startul. Treptat lăsăm la o parte ceea ce ne spun bunul simț și rațiunea și ne etichetăm copilul prin comparație cu alți copii, iar dacă nu-i conform încercăm să-l reparăm. Ne îndoim că un copil slab este sănătos, deși îl vedem zi de zi vioi, activ, cu poftă de viață și de mâncare. Aceasta este pregătirea noastră ca părinți pentru cultura concurențială care ne va înghiți cu totul în câțiva ani.

Cultura concurențială sufocă joaca

Chiar dacă studiile ultimelor decenii au demonstrat că joaca este în egală măsură un mediu propice și un instrument util dezvoltării copiilor, deîndată ce pășește în sistemul de învățămând lucrurile devin serioase pentru micuți. Gata cu joaca! De acum analiza este riguroasă. Copilul este la barem, nota este cea care spune totul  despre el, cât se străduiește, dacă este leneș, neascultător, harnic, cuminte, în banca lui. Deja știm dacă succesul îi este în destin sau nu. Aparent, luptăm alături de el să facă față acestui mediu, dar, de fapt, inconștient îl hrănim, rușinându-ne copiii, ațâțându-i împotriva colegilor și pedepsindu-i când nu sunt conformi standardelor. Putem avea noroc, să fie un copil capabil să exceleze în orice domeniu, în ciuda sistemului, dar dacă nu, și mai avem și ghinionul de a fi rapid etichetat de către sistem ca fiind „slab”, șanse sunt să fie lăsat în urmă. Cultura concurențială împinge jocul din ce în ce mai departe, pe cei buni să fie și mai buni, iar pentru cei diferiți nu are resursele necesare.

Grav este că și noi, părinții, ne aliem sistemului perpetuând etichetarea și punând presiune pe el. Copilul nostru nu se prea descurcă, așadar este nevoie să fie împins de la spate în direcția impusă. Ne dăm seama că ducem o luptă nocivă când observăm că timpul copilului este limitat la școală, teme și meditații. Și timpul nostru cu el se diminuează pe măsură ce solicitările școlare sunt mai mari, iar formarea caracterului prin contact direct cu viața, natura, oamenii este într-un plan secundar. Facem teme și iar teme cu un copil demotivat, obosit, frustrat, care ori se străduiește să ne facă pe plac, ori se zbate din răsputeri să scape. În ciuda a ceea ce intutitiv simțim, nu găsim resursele interioare să găsim un mediu mai potrivit pentru el sau să creăm unul.

 Punând accentul numai pe rezultatele obținute, ignorăm dezvoltarea copilului în totalitatea ei

Vrem un copil independent, autonom, capabil să-și găsească motivația intrinsecă, dar clipă de clipă îl forțăm să facă ceea ce-i spunem noi sau sistemul pentru a performa conform standardelor. Dacă se revoltă, este neascultător și trebuie disciplinat, dacă se supune, îi sufocăm din ce în ce inițiativa până ajunge în punctul propice obținerii rezultatelor scontate. Vrem să fie creativ, dar în cadru organizat și în timpul liber, pentru a nu altera proccesul clar definit. Vrem să fie rezilient, capabil să se ridice când îi este greu, dar facem tot posibilul să-i îndepărtăm obstacolele din cale. Vrem să fie conștient de unicitatea lui și capabil să spună nu unui anturaj nociv, dar acțiunile noastre îl împing să fie ca toți ceilalți.

Exagerez cu exemplele pentru a marca discrepanțele majore dintre ceea ce ne dorim pe termen lung și modul în care acționăm pe termen scurt, mesajele contradictorii pe care le transmitem. Una dintre rădăcinile acestei dihotomii în gândirea noastră este legată de neînțelegerea nevoii copilului de a-și dezvolta împreună cu abilitățile cognitive și pe cele noncognitive (conceptul de sine, autoeficacitatea, autoreglarea, motivația, creativitatea, abilitățile sociale și civice), neputând fi disociate în procesul de învățare. Sistemul pune accentul pe cele cognitive, iar părinții se împart în două categorii, unii împing inconștient sistemul mai departe pe același drum, iar ceilalți, conștienți că o parte importantă este lăsată pe afară, se străduiesc să o includă, dar nu știu cum.

Am citit recent studiul „Dezvoltarea abilităților noncognitive  la adolescenții din România”, realizat de o echipă de experți, aduși împreună de Asociația ROI la inițiativa UNICEF România. Este clar și conform specialiștilor că actualul sistem de evaluare și examinare aplicat în învățământ pune accent pe abilitățile cognitive, în timp ce experiențele relevante dobândite în alte tipuri de activități – Școala Altfel, nu sunt recunoscute și valorizate. Cu toate că relația părinte-cadru didactic-elev este critică pentru dezvoltarea acestor abilități, începând cu clasa a V-a se creează o distanță destul de mare dintre profesor și elev, făcând dificilă dezvoltarea acestor abilități în parteneriat. Așadar, până când sistemul își va pune ordine în bucătăria internă, este reponsabilitatea părinților de a găsi o cale să sprijine acest proces, esențial dezvoltării armonioase a copilului.

10250225_10153951172594788_7228371221132078540_n

Noi, părinții, suntem parte a culturii concurențiale

Avem impresia că sistemul impune, că alți părinți impun, iar noi nu putem face decât să ne supunem sau să ne lăsăm copilul exclus. Dacă întrebăm un alt părinte ne va spune că și lui i se impune. Nici el nu știe cum să se dea jos din carusel, pentru că toți am fost formați în această cultură. Profesorii spun că părinții vor mai mult, mai multe clase de matematică, mai multă strictețe, își înscriu copiii la toate concursurile, așa că sunt nevoiți să organizeze mai multe concursuri. Sistemul, curricula, politicile se mișcă cu lentoarea organisemelor mari, în schimb noi putem fi dinamici, capabili să folosim ceea ce este util și să modulăm restul.

În ciuda a ceea ce vedem, putem juca cu alte cărți decât cele care sunt deja pe masă. Nu-i viața o diversitate? Nu putem oare să ne creăm propriul sistem, dacă nu găsim unul pe măsura nevoilor? Se cer numai matematicieni pe piața muncii? Nu-și găsește oare locul și un visător poet creativ într-o agenție de publicitate unde va câștiga cât nici nu-ți poți imagina acum? Toți cei care sunt acum profesional împliniți, medici, profesori, antreprenori, artiști, au fost olimpici? Oare un copil mediu nu poate duce o viață împlinită? Un copil care nu este excepțional într-un domeniu, olimpic, nu este valoros și demn de respectul și iubirea noastră? Este necesar ca toți să ne dezvoltăm în același ritm? Nu există și alte repere calitative pentru măsurarea aptitudinilor copilului în afara celor cantitative? Da, este un reper modul în care se descurcă la un test, dar doar atât, un reper din multe altele.

Jos din carusel

Că să ieșim din mediul concurențial, avem nevoie în primul rând să-l conștientizăm, să înțelegem cât de nocivă este perpetuarea lui pentru copiii noștri și să-l înlocuim cu un alt sistem. Este o paradigmă în care ne-am format și pentru restructurarea lui este nevoie să mergem la bază, la celulă, care suntem noi, indivizii.

Așadar, în primul rând să conștientizăm că societatea suntem noi, nimeni altcineva. Sistemul suntem noi toți.

Avem toți un loc în această lume, exact așa cum suntem. Iar când nu avem, ne putem face loc.

Ne luăm înapoi puterea de a fi diferiți și o transmitem și copiilor noștri.

Le transmitem că valoarea nu este dată numai de note și de ceea ce posedă.

Ei înșiși, așa cum sunt, sunt demni de iubire și respect. Eliberăm aptitudinea lor unică să iasă la suprafață.

Ne vedem copiii în totalitatea lor și îi iubim fără etichete.

Să începem cu un simplu exercițiu:

      Ce copil vedem când nu ne uităm la note?

  • Este un copil creativ? Pasionat de lucrul cu mâinile? Un aventurier? Un căutător? Un curios?
  • Este un copil extrem de social? Își face prieteni ușor? Pare să-și găsească drumul în orice mediu îi apare în cale? Ce fel de prieteni are? Ce caracter au?
  • Este organizat? Un inițiator? Capabil să conducă o echipă și să gândească un proiect?
  • Este vesel? Liber? Optimist? Transformă orice provocare într-o oportunitate? Îi observă pe ceilalți? Se conectează emoțional la nevoile lor? Capabil să-i descopere dintr-o privire?
  • Cât de independent este? Eficient? Autonom? Ce sarcini își asumă din casă? Cât de mult vrea să se implice?
  • Cât de disciplinat este? Cum își vede corpul? Ce stil de viață are?
  • Este un explorator? Îi place să fie în natură? Este curajos?
  • Cât de integru este? Ce forță are cuvântul lui? Își ține ține promisiunile?

Să facem astăzi un prim pas să ne descoperim cu adevărat copiii scoțându-i de pe câmpul de luptă!

This Post Has One Comment

  1. Pingback: Cum trecem concurența la un alt nivel? | Disciplină de mamă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *